Studiind istoria clanului Takeda, am găsit un pasaj interesant în care Uesugi Kenshin (1530-1578), dușmanul etern al lui Takeda Shingen 1521 – 1573, află la un moment dat că acesta avea rezervele de sare epuizate și că accesul către sare îi fusese blocat de un alt rival – clanul Hojo. Uesugi Kenshin, dezgustat de gestul lui Hojo, i-a trimis lui Takeda sare pentru oamenii lui – militari si civili! (Și nu era otrăvită! )
De atunci și proverbul japonez “A da sare inamicilor“. Se spune ca atunci Uesugi Kenshin ar fi spus atunci că “Eu lupt cu sulița și sabia, nu cu sare și orez”. Era o vreme în care unii mai prețuiau Onoarea.
Takeda Shingen si Uesugi Kenshin au fost rivali pe viata, unul lider al provinciei Kai, celalalt al provinciei Echizen – ambii caractere aparte și cu ambiții mari într-o epocă în care din păcate moralitatea războincilor era în decădere. Acest tumultos final de secol 16 este și perioada din care datează primele atestări istorice ale conceptului de “Bushido” – in Koyo Gunkan, o culegere de strategii militare a clanului Takeda. (incepe o perioadă nostalgică după niște vremuri cu valori apuse)
Cât despre sare, ea joacă un rol important în societatea japoneză.
Putem discuta pe de o parte de rolul ei in purificarea spirituală, ca și în alte tradiții (pâine și sare – și la noi). Sarea cea sacră apare în ceremonii Shinto, este imprăștiată de Sumo pe spațiul de luptă pentru a îl curăța dar și ca semn că lupta lor este în mâinile Divinului. Sarea este menționată ca fiind sacră încă din cele mai vechi cronici japoneze (Kojiki si Nihon Shoki, sec.
Iar cei care sunt obisnuiți cu bucătăria niponă, probabil cunosc nota general sărată a acesteia. Sarea este folosită intens la murăturile japoneze, la stabilizarea proteinelor din pește în timpul prăjirii, la extragerea apei din pește și condensarea acelui gust Umami, conservare în general, etc.
Sarea naturala in Japonia este cea produsă din evaporarea apei de mare (海水) cu variantele sare de rocă (岩塩) și sare de lac (湖塩). Este obtinută și acum prin uscare la soare (天日塩) dar si prin evaporarea in vas deschis (平釜).
Imi amintesc și acum gustul unui ceai tradițional din Kyoto care atunci m-a izbit serios. Pentru că mă așteptam la un ceai. Și de fapt era un ceai-supă. Da, cu consistența unei supe, cu gust sărat de și cu alge. Nu a fost neapărat rău, mai ales că am descoperit după aceea si varianta și mai gustoasă, cu pulbere de ciuperci shitake. Și să nu uităm “dulciurile” traditionale nipone, în majoritate sărate .. Dulcele, bazat pe nesănătosul zahar procesat a intrat mai de curând noua bucătărie niponă (alături de lactate si brânzeturi, etc.)
(O scurtă pauză pentru mine de la studiu, cu ramificații spirituale dar și culinare – multumesc de răbdare și interes!)
(stampa: Takeda Shingen atacandu-l pe Uesugi Kenshin , de Chikanobu (1838 – 1912) , seria povestilor Heike 1898).
