In esență paradoxul spune că oamenii mai puțin competenți tind să se vadă ca experți, în timp ce cei cu adevărat competenți tind să se îndoiască de ei și de abilitățile lor. Cumva cu cât nivelul de calificare scade, cu atât crește încrederea în sine. Cei doi se pare că au luat ca ipoteză de cercetare o celebră declarație a lui Charles Darwin: „Ignoranța generează mai des încredere decât cunoașterea” (Multumesc Roxana de reamintire)
La inceput apare senzatia superficială ca le știi pe toate, apoi, dacă ai discernământ sau dacă ai norocul să întâlnești pe cineva sau ceva care să iți îngenuncheze ego-ul, realizezi că nu prea stii mare lucru și te apuci serios de treabă, pentru ca apoi, pe masura ce asimilezi să accepți faptul ca esti totusi finit și că niciodată nu vei putea întelege (și mai ales controla) Totul.
In Asia se spunea că cei care cunosc tac, iar cei care explică de fapt nu știu. Sensul este cumva că tăcerea / lipsa unui mesaj pur rational care să limiteze cunoașterea permit introspecția, accesul la o cunoaștere mult mai profundă, percepută visceral cumva.
Imi amintesc cum uneori, îl întrebam uimit pe sensei Machida ceva legat de o tehnică. Atunci sensei părea mult mai uimit decât mine și îmi răspundea: Altfel cum ai putea oare? Și atunci cumva corpul meu percepea înaintea minții, o curgere și un fel de naturalețe irezistibilă, un flow (nagare in arte marțiale) căruia nu i te puteai împotrivi.
Funakoshi sensei, fondator al Karate-ului modern, afirma la peste 50 de ani de experiență că abia atunci începe să înțeleagă Tsuki -lovitura de pumn cu care încep primele cursuri. Pentru că bazele sunt abisale pentru cei care chiar se dedică cu adevărat.
Spuneam că nu cred că acesta ar fi un paradox pentru că energetic totul pare foarte logic. De multe ori cei muncitori și inteligenți sunt antrenați doar în plan rațional sau al unor emoții creative dar le lipsește o #centrare reală, dinamică și suplă, de la care să plece în demersul lor. Iar etajul inferior al ființei lor nu este prea bine echilibrat, aliniat. Posibil chiar să nu conteze prea mult pentru ei sau să fie total dezinteresați sau să existe multă teamă, rușine, durere, legată de experiența somatică
Ceilalți, care nu știu prea multe, au cumva toată activitatea energetică, vibrațională, în primele 3 etaje de conștiință ale ființei, nu neapărat bine echilibrată dar măcar asta păstrează un centru de greutate destul de jos. Sunt chiar “rezistenți” și au dezvoltat un fel de “imunitate” (insensibilitate) la frică, durere, teamă și de aici și o încredere în sine mai mare chiar dacă nu este neapărat justificată sau sănătoasă. Face sens?
Din nou o pledoarie pentru echilibru, dinamic si care ar putea sa plece de la explorarea somaticului oricat nu ne simtim atrasi de aceasta parte. Pentru mine aceasta cale concretizata in practici diverse de la Qigong, Taiji, arte martiale clasice cu si fara arme, este cea cu care am rezonat cel mai bine. (si nu e vorba de a fi violent, este vorba de a accepta ca cel din fata ta este violent si a pune corect niste limite, a redirectiona violenta lui, a te centra, etc). De aici pasul urmator a fost terapia, a intelege conflictele din corpul altora si a le usura calea spre un echilibru… Si se poate avansa clar spre etape si mai subtile de lucru…
