Se spune că la sfârșitul secolului al 16-lea, înainte ca Japonia să închidă porțile civilizației occidentale, Spania a încercat să propună curții imperiale japoneze un import de săbii de înaltă clasă din oțel de Toledo. Surprinși, s-au izbit de un refuz extrem de politicos și diplomat. Era evident refuzul, pentru că deja japonezii aveau în spate mai bine de 600 de ani de istorie în ceea ce privește evoluția Nihonto-ului: existau mai bine de 2-300 de familii specializate în această artă care își transmiteau secretele din generație în generație. În plus apăreau familii de artiști specializați pe crearea unor fitting-uri de artă, high class pentru săbii – toate cu inserții de aur și argint, sculpturi în miniatură, suprafețe sidefate, sau acoperite cu piele, etc.
In 1868, cand restaurația Meiji a interzis portul săbiilor de samurai, practic sabia japoneză a intrat într-o decădere clară pentru că de atunci o perioadă de aproape 20 de ani nu s-au mai facut săbii iar meșteșugul vechi de aproape 1000 de ani era clar pe cale de dispariție. A fost nevoie de intervenția guvernului pentru ca arta sabiei să fie revigorată și pentru ca vechile familii să își reia arta lor – care nu fusese interzisă, doar devenise inutilă.
Situația a devenit și mai complicată după al doilea razboi mondial, când în 1948, aliații au interzis posesia oricărui tip de armă inclusiv sabia japoneză, și în plus au distrus și luat din Japonia extrem de multe lame japoneze de toate felurile.
Acesta este momentul când guvernul a înființat Societatea de Păstrare a Tradițiilor legate de Sabia Japoneză sau Nihon Bijutsu Token Hakubutsu Kan – iar sediul acestei organizații găzduiește și o colecție extraordinară de săbii japoneze.
Într-unul din sejururile mele în Japonia, la Machida Sensei, aflându-mă acolo cu elevi de la Raiden Dojo Bucuresti dar și din Budapesta, am profitat de una din zile pentru a merge în Tokyo, având acest muzeu ca obiectiv principal.
Aproape de Shinjuku, dar pe străduțe puțin populate, descoperim clădirea ce adăpostește NBTHK sau pe scurt Token Hakubutsukan (muzeul săbiilor). În curtea muzeului, descoperim o bucată imensa de Tamahagane – amestecul special de minereu de oțel și nisip, topit în cantități foarte precise și care stau la baza oțelului magnific din care sunt facute celebrele săbii japoneze, Katana.
Tatarabuki – vechea metodă de producere a oțelului de sabie, era gata să se piardă în 1920 când ultima Tatara – forjă, s-a închis din cauza avantajelor pe care le prezenta tehnologia modernă, occidentală a oțelului. Pentru referință putem menționa că doar pentru a se obține materialul din care se va face sabia, unii maeștrii ai Tatara munceau și 3-4 luni. Abia după aceea bucata de metal era tăiată la dimensiunea viitoarei Katana și își începea procesul de forjare, împăturire, deci încă niște 2-3 luni și apoi urma ascuțirea și lustruirea ei – meserie separată chiar, ce mai adăuga până la 4-5 luni în plus.
Aflăm de la primul nivel al muzeului unde intrarea este gratuită, că metoda aceasta străveche Tatarabuki a fost revigorată în timpul celui de-al doilea război mondial, când producția de săbii a crescut mult mai mult, și statul a adunat în jurul templului Yasukuni din Tokyo, cei mai pricepuți maeștri în prelucrarea oțelului și cei mai pricepuți maeștri în făurirea katanelor. Templul Yasukuni pe care, de asemenea, l-am vizitat de curând, este foarte controversat pentru naționalismul său și acesta este un alt episod asupra căruia voi reveni în curând. Katanele create însă la Yasukuni Jinja sunt ultimele katane folosite în mod real pe câmpul de luptă, iar la școala de acolo multe din secretele artei Nihonto au fost transmise unei generații mai tinere de maeștri din care unii chiar au supraviețuit războiului. Forja de la Yasukuni Jinja a fost preluată de acest muzeu și de societatea care îl patronează, în 1974 și a devenit chiar parte a Patrimoniului Cultural Japonez. În prezent, NBTHK are cei mai mari experți din Japonia în obținerea amestecului de Tamahagane și este autoritatea care oferă acest material de înaltă calitate, celor aproximativ 350 de maeștri experți în făurirea săbiilor existenți – licentiați la ora actuală în Japonia.
Tot la primul nivel al muzeului găsim o mică expoziție gratuită despre evoluția sabiei japoneze – NihonTo, de la primele arme drepte din perioada Heian până la operele de artă din ziua de azi. Găsim, de asemenea, bine explicat procesul de forjare a unei săbii japoneze pornind chiar de la obținerea celebrului Tamahagane – amestecul de minereu de fier îmbogățit în carbon, de esența mai dură cât și mai moale – din care prin împăturire și călire specială se obținea viitoarea katana.
Planșele sunt susținute cu exemple ale fierului în fiecare din aceste stadii până la forma propriu zisă a lamei obținută după călire. Putem înțelege, de asemenea, tipurile principale de lamă japoneză – tanto sau cuțitul, cu o lamă de până la 1 shaku (aprox 30 cm), apoi wakizashi sau sabia scurtă cu lugimea lamei de până la 2 shaku (sub 60 cm) și Katana – sabia propriu zisă, a cărei lamă varia în funcție de perioadele istorice între 2-3 shaku 60 – 90 cm. Peste 3 shaku avem maiestuoasele Tachi – săbiile lungi folosite mai ales în epoca războaielor călare – în „perioadele de aur” Kamakura Nambukucho (început de secol 15).
De la etaj, muzeul se transformă într-o expoziție (cu plată) a unor lame ce constituie adevărate tezaure ale patrimoniului cultural nipon. Explicațiile în engleză sunt minimale aici și muzeul expune prin rotație, periodic – 50-60 dintre cele mai importante lame de Katana din istoria Japoniei, dar de asemenea, și alte obiecte legate de katana.
Koshirae este ansamblul de teacă / mâner, gardă, și restul de piese componente care făceau din lama în sine, o armă letală dar și o capodoperă artistică. Deși începător oarecum în evaluarea săbiilor, sunt impresionat de lame de sabie și Tachi extrem de bine păstrate, semnate de maeștrii primelor 5 școli de sabie (Gokaden) din perioada Koto înainte de 1528. Deși lucioase și gata de luptă, fierul din mâner sau tang, mult mai gros decât lama în sine ne arată, după cum îmi spunea Machida sensei, cât de mult a fost polisată sau ascuțită lama respectivă. Uneori se pot vedea diferențe notabile, de peste 1-2 mm pe fiecare parte ceea ce deja înseamnă foarte mult. De asemenea, Hamon-ul – tăișul atât de subtil decorat cu valuri și straturi diferite de oțel, este din ce în ce mai mic la aceste săbii extrem de vechi. Perioada veche „Koto” a sabiei Japoneze, este perioada în care au creat capodopere maeștri fierari precum Masamune, Muramasa, din școala Soshu, dar sigur că nu putem să nu amintim și un Sadamune, Sadamitsu sau celebra școală a săbiilor din Bizen. Există chiar un proverb în Japonia medievală care spunea că dacă vrei o sabie bună, sigur vei gasi una în Bizen. Provincia este renumită oricum și pentru o ceramică aparte, de înaltă calitate.
Muzeul ne ghidează apoi către următoarele lame datate sau semnate unele ca fiind Shinto – „săbii noi” începând cu secolul al 16-lea! De ce „noi”? Pentru că maeștri fierari ai perioadelor care au urmat, nu au mai reușit să mai reconstituie capodoperele perioadei Koto, cumva o parte din secrete s-au pierdut. Practic, din secolul al 16-lea până în prezent, maeștri fierari încearcă din greu să reconstituie aceste secrete. Evoluția a fost oarecum în sensul că lama a scăzut în calitate în timp ce ornamentele au devenit o altă artă în sine.
Tsuba (garda), menuki, fuchi / kashira, chiar si Kozuka – micul cuțit lateral din teacă au devenit toate suportul sculpturilor în miniatură, inserțiilor cu metale prețioase. Toate acestea s-au datorat în parte și faptului că nu mai existau atâtea confruntări armate iar katana, începea tot mai mult să fie un semn al ierarhiei sociale și mai puțin o armă în sine.
Sculpturile în lamă, discrete și cu rol pur religios la săbiile Koto, devin la săbiile din Edo sculpturi mult mai complicate și mai elaborate, cu rol preponderent artistic. Mai îngustă decât o lamă de Koto, cu un Hamon mai viu, remarcăm o lamă semnată Suishinshi Masahide. Este o lamă foarte scumpă folosită mai târziu chiar de unul dintre liderii mișcării Shinsengumi – grupare de samurai de elită care au încercat din greu salvarea Shogunatului, în Kyoto. Este uimitor cum bucăți de oțel pot spune în întregime istoria unei națiuni. Nu întâmplător mi-a rămas în minte Suishinshi Masahide – el este cel care chiar a afirmat într-o carte publicată în finalul de secolul 17, că este de datoria fiecărui maestru fierar să caute cât mai mult să sa autodepășească și să învețe mereu, pentru a se apropia de magia lamelor Koto. Masahide a revoluționat practic arta Nihonto, călătorind mult, de la maestru la maestru căutând să adune o învățătură pe cale acum să se piardă și din cauza apariției armelor de foc. Masahide a fost cel mai critic la adresa „noilor” săbii apărute în Edo timpuriu în Japonia și, practic, el este considerat printre vârfurile „noului val” de săbii „noi” – denumit în japoneză Shin Shinto. Una din lamele lui s-a vândut de curând cu aproximativ 200.000 usd!
Kotetsu, o semnătură la fel de celebră, care mă face oarecum să zâmbesc. În Japonia, există o zicală: din 10 lame semnate Kotetsu, sigur 11 sunt false. Kotetsu, de asemenea un făuritor de săbii al perioadei ShinShinto, a creat săbii extraordinare și mulți tineri făuritori de săbii, dornici de afirmare și de câștiguri mai serioase – încercau să îi copieze lamele și semnatura.
Da, la acest muzeu se pot vedea și Kotetsu, din cele reale, și desigur, Masamune și Muramasa – nume care pentru pasionații artei nihonto, sunt la fel ca un Picasso sau Van Gogh în lumea tablourilor.
Pentru cei mai puțin inițiați în această lume destul de criptică a fierului măiestrit împăturit și forjat în formă de sabie, muzeul oferă după cum spuneam și adevărate bijuterii – montura unor asemenea lame – monturi imperiale și de rang extrem de înalt – de daimyo, în general. Găsim deci monturi cu teci sidefate cu modele în miniatură și lăcuite în întregime cu un lac special numit Urushi. Acesta este foarte scump pentru că se obține doar manual, chiar și acum din plante iar procesul de prelucrare este foarte greoi și durează foarte mult.
Lacul, extractul de sidef, pielea de rechin sau de pisică de mare, culori obținute din extracte naturale, inserții de aur și argint – toate uimesc și aproape că uiți că, de fapt, ai în fața ta o armă, poate cea mai extraordinară armă albă creată până acum de om.
Mai ales Omamori Tanto – pumnale folosite, de regulă, de femei pentru auto-apărare dar și ca element de decor, de vestimentație, sunt de o bogație extraordinară de culori, nuanțe fine, amestec genial de simț artistic și materiale scumpe. Pe cât de frumoase sunt aceste mici cuțite, pe atât de cutremurătoare este inscripția de pe tangul unui Kotetsu: „cu această sabie, am tăiat prin 4 corpuri, 15 mai 1712“. Este vorba de una din celebrele săbii testate pe cadavre, sau în vremuri apuse, pe viitoare cadavre – prizonieri de război.
Către ieșire descoperim seturi de Kozuka – mici lame incluse în teaca de la sabie, cu rol marțial pe vremuri, și cu rol utilitar acum sau doar artistic. Mânerele lor, tsubele, și restul de piese de metal sunt toate lucrate cu aceeași temă de maeștri specializați în Edo.
Goto, Shoami, Heianjyo sunt doar cateva nume de asemenea maeștri sustinuți chiar guvernamental în această perioada. Acum doar aceste mici piese de montură pot costa lejer sume de la sute la câteva mii de dolari, iar la o expoziție cu vânzare am văzut doar Tsube (gărzi) care variau de la 5000 la 9000 usd! Găsim aici capodopere care au aparținut chiar shogunilor Tokugawa cât și unor generali importanți în istoria niponă.
Ultimele standuri către ieșire găzduiesc lame moderne – GendaiTo, realizate de unelei dintre cele 350 fierării licențiate să facă săbii japoneze în prezent, în Japonia. Sunt lamele care la concursul anual organizat de acest muzeu și de NTHKB, obțin cele mai înalte calificative: Toku Sho, Yushu Sho și Doryouku Sho. Ele sunt apoi expuse în muzee o perioadă după care sunt cumpărate la prețuri de asemenea, foarte mari de numeroșii colecționari extrem de avizați din țara Soarelui Răsare.
Pentru membrii NTHKB, lunar sunt organizate Shinsa și Kantei.
Shinsa sunt adunările în care lame noi și vechi sunt examinate și evaluate de membrii cei mai experimentați ai muzeului. Lamelor le poate fi atribuită corect școala și perioada din care fac parte, evaluată o posibilă semnătură, și apoi pentru cele mai valoroase – adică peste 10-15.000 Euro, ele au diverse titluri – de la Hozon – demn de a fi conservat, la Tokubetsu Hozon – lamă deosebită demnă de conservare și apoi la Juyo și Juyo Tokubetsu – exemplare extrem de reușite și de conservate. Alt sistem de evaluare se referă la capacitatea lor de tăiere – wazamono. Ar fi poate multe de spus pe această temă, dar textul ar lua o turnură prea specializată, către un domeniu deja al colecționarilor.
Kantei sunt ședințele în care toți membri pot evalua săbiile direct, le pot atinge, desigur cu precauțiile necesare, săbii de zeci de mii de Euro, pot evalua săbii ale shogunilor și ale unor generali celebri ai Japoniei. Acest lucru este interesant și pentru cei care sunt doar practicanți pentru că oferă o imagine mai clară despre ce înseamnă un Shinken – o sabie reală, în comparație cu cele mai multe katane actuale japoneze , 99% din aliaj pentru că așa este cel mai ușor să iasă din țară.
Chiar dacă am început cursul de evaluator NTHKB, în final, rămân un practicant pentru care sigur că nu sabia conteaza cel mai mult, ci cel care este spatele ei. Și totusi, cu ajutorul lui Machida sensei am început să înțeleg cumva că oțelul poate să aibă propria personalitate, cu care te poti armoniza mai mult sau mai puțin. Miyahira sensei, un maestru fierar la a 14-a generație, spunea: „în general, lamele de sabie, sunt niște lame, dar Masamune… nu pot explica, este un geniu, lamele lui nu sunt săbii, sunt ceva viu și minunat. Aă putea admira o lamă Masamune zile întregi…”.
Lama atât de ascuțită, carbonul, la acea temperatură crează aproape un diamant în mâinile noastre, practic, un cristal cu propria lui frecvență de vibrație. Încep să înțeleg altfel arta Nihonto și îi sunt recunoscător lui Machida sensei pentru lecția despre om și oțel, în cazul lui particular despre om și wakizashi-ul său din Bizen pe care îl prețuia cumva altfel.
NOTĂ:
Este o plăcere și o onoare să anunțăm pe această cale colaborarea directă cu NTHKB dar și cu anticari avizați de această organizație, prin care putem aduce în România, lame autentice ale samurailor, sau lame noi făcute pe comandă de maeștri fierari renumiți.
