Închid mobilul şi încep antrenamentul de Taiji ….o oază de linişte pentru minte, introspecţie, autoapărare….Aşa sunau ideile principale ce m-au facut să debutez timid, la început, în Taiji – ceva aparent exotic, greu de încadrat în tipare clare. …După câţiva ani de arte marţiale unde accentul şi interesul erau puse pe partea combativă, realizez că micile detalii sunt cele care contează cu adevărat. Pentru a fi eficient în luptă, tehnica e secundară, e nevoie de fapt de o postură corectă, de echilibru cel putin fizic, de un simţ al distanţei ….Dar până la urmă nici nu vreau să mă lupt, vreau doar să ştiu că sunt capabil să mă apăr si ma fascineaza procesul de autodescoperire pe aceasta cale. După ani de arte marţiale practicate oarecum in forta, cu accidente – inevitabile, am realizat superioritatea unei protecţii cu adevarat nonviolente. Nimeni întreg la cap, nu se duce la arte marţiale pentru a fi bătut, pentru a suporta acolo orgoliile exacerbate uneori de culoarea tot mai închisă a unei centuri, (care ar trebui doar să ţină pantalonii)
Şi totuşi, din clasicii chinezi aflu că “cea mai buna apărare e atacul”….Un nou paradox şi nu e primul în arte marţiale. De aici şi orientarea poate şi mai adâncă înspre Taiji, acest dans fluid şi molcom, aparent lipsit de orice violenţă. Mişcând încet braţele uit să fiu atent la respiraţie, am timp să realizez că de fapt violenţa e eventual în noi şi nu în disciplina pe care o studiem. Mişcarea lentă şi fluidă, îmi oferă din nou timp, timp să redescopăr ceea ce se cheamă o respiraţie completă. Nu e nimic greu în asta, e chiar natural, doar că noi uităm uneori prinşi în vârtejurile prezentului. Mai minunat decât atât mi se pare că dincolo de respiraţia îmbunătăţită, am timp să gândesc altfel. Tehnica de Taiji devine o scuză, o interfaţă pentru a ne extrage acelor vârtejuri şi pentru a gândi doar pentru noi, într-un egoism aparent, de fapt un mic început de interiorizare. A face cunoştinţă cu propria fiinţă este ceva inedit, emoţionant chiar…realizezi ca nu eşti singur, că te foloseşti de un trup în ceea ce faci, că are şi el propriile lui necesităţi şi semnale prin care vrea să comunice.
Exersez “mâinile precum norii”. Un braţ urcă în faţă, în timp ce braţul opus coboară. Mişcarea însă trebuie executată şi simţită cu tot corpul, altfel doar o serie de grupe musculare se vor antrena, vor fi prea tensionate, în timp ce restul corpului va fi ignorat. Ştiu asta de ceva timp, doar e scris în toate tratatele clasice. Numai că dacă las să se mişte totul deodată voi ameţi, nu pot fi atent la tot corpul simultan. Este o altă caracteristică a formelor de Taiji, extinderea conştiinţei până la cel mai îndepărtat milimetru al corpului. Da…trebuie să încep treptat. Îmi urmăresc mâna din faţă, până ce ajunge în dreapta mea, extrem de lent ca să realizez că mişcarea se face din şold şi coloană. După trei execuţii simt dureri fine, sâcâitoare în umărul drept…da…am muşchii umărului prea încordaţi. Abia acum relaxez cu adevărat muşchii, eu care credeam că deja îi ţin natural. Sunt bucuros! Corpul meu mi-a dat un mesaj şi eu am reuşit să îl descifrez. Cât de bine simt acum umărul şi mişcarea în ansamblu. Mâna dreaptă coboară încet către sol şi eu caut cu privirea cealaltă mână pentru a relua forma şi pe partea cealaltă. Succesul comunicării cu trupul mă bucură şi îmi dă o senzaţie de bine. Atunci îmi aduc brusc aminte de regula celor 3 armonii externe ”palma se coordonează cu piciorul, cotul se coordonează cu genunchiul, umărul se coordonează cu şoldul…” Deci când relaxez umărul ar trebui să relaxez şi şoldul… da… senzaţia de uşurinţă la pivotare e definită mult mai clar. Ce bine ca am inteles…dar oare eu am inteles asta ? Sau a fost mintea mea folosită altfel…Se pare că nu sunt doar eu şi corpul meu…. şi mintea se implica…Ne-am strâns deja mulţi la Taiji ? Este o foarte interesantă disociere în armonie.
Incep să mă simt în largul meu alături de paradoxuri. Călugării din Wudang – locul unde maestrul taoist Chan San Feng a fondat arta Taijiquan, spuneau că „mâinile precum norii” înseamnă de fapt a simţi că „păşeşti pe nori”…E poate prea mult şi toate astea doar în 15 minute. Poate că este o altă formă mai metaforică de a exprima aceeaşi regulă a armoniilor externe sau poate este o altă cheie a taoismului ezoteric, ai acelor pustnici despre care se spune că au abilităţi cu mult peste limitele normalului…
Îmi ajunge pentru azi, mă duc spre casă planificand să mă uit la un documentar cu călugarii din Wudang. Dincolo de peisajele de vis tipice acestui ţinut de legendă, un maestru chinez cu o vârstă greu de definit, execută o formă incredibil de fluidă, de armonioasă, ….cand…stupoare, …sună mobilul. Maestrul nu-şi întrerupe forma şi, cu aceleaşi mişcări fluide, se uită să vadă cine sună, apoi pune telefonul la loc în buzunar ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mişcările sale parcă includeau verificarea telefonului mobil, de mii de ani….Când maestrul termină forma, se scuză zâmbind, era baiatul lui cel mare, tocmai ieşit de la un examen si ca îl va suna el mai tarziu. Taiji-ul nu este ceva în afara realităţii noastre, nu este o modă exotică, scoasă din contextul cotidian, adevărata sa valoare apare când îl integrăm in viaţa de zi cu zi, fie în Wudang fie pe drumul către birou, oriunde ar fi acesta.
Am revelaţia că nu contează atât mişcarea şi detaliul tehnic, cât mai degrabă naturaleţea, dincolo de relaxare*, introspecţie şi multe altele care uneori sunt doar clişee. Îmi deschid telefonul şi încerc o nouă experienţă de a „păşi pe nori”.
Cristian Laiber
* cativa ani mai tarziu dupa redactarea materialului, trebuie sa mentionez ca „naturaletea, dincolo de relaxare” sunt ceea ce se cheama in artele taoiste – SUNG . Este o stare de relaxare dinamica, greu de explicat in cuvinte. Voi reveni insa cu o explicatie mai detaliata a acestui fascinant concept de SUNG.
