În momentul în care Sensei Cristian Laiber ne-a anunțat că Peter King va susține un seminar de terapie japoneză la Raiden Dojo, am făcut ochii mari. N-auzisem în viața mea de „amatsu tatara” și nici de Peter King. Dar tema mi s-a părut extrem de atractivă: „dinamica mers-picioare-bazin”. Am aflat apoi că Peter King este osteopat, fizioterapeut, membru al Royal Society of Medicine și deține propria clinică în UK. În mod evident, mi-am dorit să aflu mai mult și despre amatsu tatara. Așa că, am profitat de generozitatea lui Sensei Cristian Laiber (îi mulțumesc!), care a spus că are un exemplar în plus, am împrumutat cartea „Life secrets of the Amatsu Tatara – The Documents Of Takamatsu Toshitsugu – Interviews with Dr Hatsumi Masaaki” și m-am pus pe citit.
Cartea este de-a dreptul fas-ci-nan-tă! Am citit-o ca pe un roman! Este despre medici, este o lecție amănunțită despre empatie, dar cel mai important, este despre Oameni. Atenție, citind această carte nu veți deveni terapeuți, nu veți învăța să faceți masaj, nu înlocuiește medicina modernă. Nu, nici vorbă. Dar este o adevărată lecție de viață și de istorie.
Citind cartea, am aflat că esența, principiul de bază al Amatsu Tatara este să încerci să îi tratezi pe oameni, să îi ajuți pe pacienți să se simtă în largul lor, să se simtă bine, să fie fericiți, să se bucure de viață (chiar dacă suferă de o boală grea), să accepți și eșecurile și să înveți din ele. Pentru a putea să ajuți un pacient să se vindece, trebuie să îl asculți, să-l înțelegi, să știi că tratamentul este individual, pentru fiecare persoană în parte… Până la jumătatea cărții, m-am întrebat dacă ceea ce citesc acolo e pe bune sau e ficțiune.
Hmmm… până acum, eu nu am întâlnit un astfel de medic, unul care să arate atâta empatie față de pacient. Niciodată, în viața mea. Medicii cu care am avut eu de-a face, nici măcar nu s-au uitat la mine când eram în cabinet, au început să completeze fișe, să scrie rețeta și apoi, la revedere. Următorul. Nu m-a întrebat niciunul de istoric medical… N-am auzit nicio vorbă bună de la vreun medic, nici măcar atunci când am fost la urgențe, după ce am căzut cu bicicleta. Era ca la fabrică, intrau, pe bandă rulantă, bolnavii singuri (fără însoțitor), erau așezați pe scaun și lăsați acolo cu o perfuzie… Au fost două persoane cu care am interacționat la urgențe (un medic și o asistentă), ambii mi-au vorbit rece și distant. Mai nou, medicii au protocoale și dacă pacientul iese din tipare, ghinionul lui, intră în cealaltă statistică… Dacă stau bine să mă gândesc, medicii par din ce în ce mai dezumanizați.
Dar nu e vorba doar despre medici. Eu nu am întâlnit niciun om care să dea dovadă de atâta empatie, care să dorească să îți acorde atâta atenție și să te primească în lumea lui interioară pentru a te înțelege și a te ajuta să treci peste un moment greu. Știți cu toții că la salutul-întrebare „Bună! Ce mai faci?”, trebuie să răspunzi cu eternul „Bine!”. Ok… 🙂 Uneori, când am chef să pun oamenii în încurcătură și să mă amuz pe seama lor, de îndată ce aud întrebarea-clișeu, îmi iau fața serioasă, îi privesc adânc în ochi (cu privirea aia care îți ajunge până în stomac) și încep să spun ce fac în acel moment (indiferent că e de bine sau de rău) și turui așa 1 minut sau două.
Mi se pare fascinantă reacția lor. Este uluitor cât de multe poți să observi când chiar te uiți la o persoană: micile spasme ale pleoapelor, unii își mișcă urechile spre spate, altora li se taie respirația, unii rup contactul vizual sperând că o să taci și nu o să observi că nu le convine să îți înfigi privirea în sufletul lor, alții te privesc nedumeriți și le citești în ochi „ce dracu face asta?! de ce nu zice și ea ca toată lumea „bine, mulțumesc!” Eu acum ce fac că n-am chef să o ascult!”. Faceți asta unei persoane și o vreme nu o să vă mai întrebe „ce mai faci?”. Măcar din acest punct de vedere, medicii de astăzi sunt sinceri: ei nu vor să știe ce mai faci. Ei au protocoale și mai au prostul obicei să te trimită la alți colegi, să-ți recomande alte analize și alte analize până când îți trece de la sine durerea (acum vorbesc din experiența proprie).
Mi-au rămas întipărite în memorie cuvintele lui Hatsumi Sensei: „This kind of medicine is important. Not pre-decided medicine. But now it’s all basically decided, which really is like being diagnosed by a robot. The important thing, the base, is to keep being human, using different kind of things, using different tools”.
Mi se pare extraordinară ideea de doctor care pune mâna pe pacient, îl palpează, îi ascultă corpul, îl adresează întrebări și ascultă răspunsurile. Vezi atât de rar acest lucru astăzi! Eu nici nu-mi mai amintesc când a fost ultima oară când m-a palpat un medic la controlul anual.
Sincer, abia aștept acest seminar și abia aștept să îl întâlnesc pe Peter King! În plus,voi așeza această carte lângă volumele lui Alexandre Dumas, „Cei trei muschetari”, și am să le recitesc pe toate măcar o dată pe an pentru a-mi aminti că empatia, ideea de a-i ajuta în mod real pe oameni, prietenia, respectarea cuvântului dat, onoarea fac parte din viață (sau ar trebui să facă parte).
Voi reveni la această carte pentru că merită să fie citită! Dacă vreți să achiziționați această carte (în limba engleză), o puteți comanda de pe Amazon (click aici).
Peter King revine în România pe 25 și 26 mai la Raiden Dojo (Splaiul Independenței 315-317). Mai multe detalii despre acest eveniment găsiți aici: https://www.facebook.com/events/952114672989753
