Undeva, într-un colț al Iadului, printre focuri eterne și gemete fără nume, sufletul unui hoț numit Kandata îndura chinuri veșnice. Trăise jefuind, înșelând, distrugând fără milă. Dar, o singură dată, demonstrase milă: salvase viața unui mic păianjen.
Din vârful luminos şi calm al Raiului, Buddha a observat acel gest şi plin de compasiune, a hotărât să-i ofere lui Kandata o șansă: a lăsat să coboare un fir subțire de lumină, un fir de pânză de păianjen, care străpungea întunericul ca o speranță delicată.
Surprins, Kandata a prins firul și a început să urce. Cu fiecare palmă urcată, întunericul scădea şi raze de lumină păreau tot mai aproape. Simțea că poate fi salvat.
Dar, privind în jos, a văzut alte suflete care urcau după el. Alți păcătoși, agățându-se de același fir, sperând la aceeași izbăvire.
Egoismul său s-a manifestat maxim:
„- Firul e al meu! Doar eu merit salvarea!” striga el, zguduind disperat firul, pentru ca ceilalți să cadă.
Și atunci firul s-a rupt !!!
Nu din cauza greutăţii celor care urcau. Era greutatea propriului său egoism ce îi umplea inima. Atunci Kandata a căzut, odată cu ceilalți, înapoi în întuneric.
Șansa fusese acolo. Compasiunea nu era un gest izolat — era Calea întreagă!
O lecţie care e inclusă în manualele de şcoală în Japonia şi din care şi noi putem învăţa oricând!
(„Kumo no Ito, Akutagawa Ryūnosuke, 1918)
