Unul dintre primele lucruri pe care le-am conștientizat, după ce am început să practic ninjutsu, a fost faptul că eu nu mai știu respir. Când merg pe drum, eu respir așa… la minima rezistență, scurt, des, cât să ajung din punctul A în punctul B fără să mă sufoc. Problema respirației devine și mai evidentă când alerg. Ați ghicit, mă opresc repede.
La antrenament, deși știu cât de important este să existe o coordonare între respirație și mișcările corpului, eu uit să respir… Să zicem că trebuie să mă retrag și să inspir lung, eu execut retragerea și între timp inspir și expir de vreo 3 ori. Zici că mă aleargă cineva. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine de nu mai am răbdare. Ba uneori e chiar mai rău: nici nu știu dacă am respirat pe durata exercițiului, am impresia că îmi țin respirația. Și nu e bine! Și mă oftic de mooor!
Mă uit cu oarecare invidie la colegii de la Raiden Dojo care practică Taiji Qigong (asta este ceva foarte interesant și care cred că m-ar ajuta mult, dar încă nu mi-e foarte clar cu ce se „mănâncă”). Sunt un biet observator al colegilor mei… E uluitor cât de mult calm… răbdare… spațiu… liniște… seninătate… timp… există în arta asta! Îi privesc și nu pot să nu mă gândesc că trebuie să fie minunat să conștientizezi fiecare mișcare, fiecare respirație, să te bucuri de timpul petrecut cu tine. Mi se pare foarte greu, mai ales într-un oraș ca București, unde totul este contra-cronometru și unde ai impresia că nu ai timp pentru nimic… De aceea mi se pare cu atât mai important ceea ce văd la Taiji Qigong. Ar trebui să se facă în școli!
Până una alta, îmi tot repet în fiecare zi: nu uita să respiri corect! Până la urmă, o să-mi iasă!
