De ceva vreme, Cosmin, unul dintre instructorii de la Raiden Dojo București, s-a hotărât să ne ajute pe noi, începătorii, să ne fixăm mișcările de bază, care sunt esențiale pentru a putea avansa în practică. Drept urmare, a creat un grup de whatsapp special pentru noi, dar și un slide cu toate tehnicile împărțite pe școli, cu imagini, cu video, cu explicații. Toată admirația pentru colegul nostru, care a muncit mult pentru a strânge și a ordona toate informațiile! După fiecare antrenament, ne scrie pe grup ce anume ar trebui să repetăm acasă, în funcție de ceea ce am făcut la antrenament. Un fel de temă pentru acasă, doar că nu este obligatorie și nici nu îți dă nimeni lucrare de control la sală. Ideea este una excelentă pentru că, în acest fel, îți poți fixa și denumirile tehnicilor și posturilor (e mult mai ușor să le reții când le vezi scrise), în plus îți dă o oarecare linie pe care să mergi, simți că ai un fel de direcție. Ceea ce sporește motivația (cel puțin pentru mine).
Eu repetam oricum acasă lucrurile pe care le-am înțeles cât de cât la sală. Și când spun le-am înțeles, mă refer la faptul că am reușit să rețin mai multe informații despre cum ar trebui să fac mișcările respective și încerc să mă corectez singură și să repet până când îmi iese mai bine. Ca să fiu mai exactă, le repet până când simt că sunt confortabilă într-o poziție…. Nu făceam acasă decât câteva mișcări simple, sau posturi. Daaar, de când a început Cosmin să ne dea temă 🙂 , antrenamentele de acasă sunt mai concentrate, mai „legate”.
Azi mi-a ieșit în cale o postare mai veche a lui Sensei, în care vorbește despre un text scris de Yamamoto Kansuke (1493–1561), general și strateg al clanului Takeda, care identificase patru tipuri majore de practicanți: Heiho-zukai, Heiho-jin, Heiho-sha și Ha-heiho-sha. Găsiți articolul în întregime pe site (click aici pentru a citi). Textul m-a impresionat de când l-am citit prima oară. Mereu m-am întrebat ce fel de practicant sunt eu… Una este ce impresie ai tu despre propria persoană, alta este cum te văd cei din jur. Recitind rândurile scrise de Yamamoto Kansuke, mi-am dat seama că am trăsături din vreo trei tipuri de practicanți: sunt blocată în logică, în mental, dar sunt și muncitoare și evident, de foarte multe ori sunt și superficială. Mi-am amintit și de ceea ce ne spune Sensei uneori, despre cum decurg antrenamentele Japonia de azi dar și în cea din vremurile de mult apuse… Faptul că japonezii nu obișnuiesc (nici nu obișnuiau) să te bată prietenește pe umăr și să te încurajeze la fiecare pas spunându-ți mereu că faci bine un lucru, spune multe despre ei și modul în care privesc dezvoltarea personală.
Mi se pare fabulos să poți să continui fără să ai un feedback constant privind evoluția ta. Chiar fără să îl ceri. Este o dovadă de tărie de caracter, de spirit, să înveți să te privești cu sinceritate, să te auto-evaluezi, să îți ții sub control ego-ul și să nu renunți. Nici atunci când ai impresia că nu îți iese nimic, sau mai ales atunci. Și deja nu mai vorbim doar despre ce faci și cum faci la antrenament, ci vorbim despre cum ești ca om, cum acționezi în viața de zi cu zi. Pentru că, așa cum spuneam într-un jurnal anterior, dojo-ul este o oglindă care te arată fix așa cum ești.
Repet mult acasă și, uneori, o fac ca un fel de dezertare. Uneori este un refugiu, o fugă în antrenament, un fel de a scăpa de sine. Dar cred că suntem mult mai câștigați când conștientizăm că nu ne antrenăm ca să îi înțelegem pe ceilalți (pe adversari), ci ca să ne înțelegem pe noi înșine. În universul lui Shakespeare, există două personaje care spun mereu adevărul gol-goluț: bufonii și nebunii. Doar din gura acestor personaje pot tolera regii realitatea crudă și dură. Consider că este extrem de important să știm să ascultăm cele două personaje din interiorul nostru și să ne privim cu sinceritate, mai ales atunci când șovăim, când nu avem un feedback clar, când avem impresia că ne-am rătăcit… Cred că una dintre marile probleme ale prezentului, este această nevoie permanentă de validare. Faptul că renunțăm prea ușor dacă nu avem un cor de aplaudaci după noi, este o dovadă de mare slăbiciune. Asta ucide perseverența.
Spunem de multe ori: „nu putem să atingem niciodată perfecțiunea” (o zicem ca un fel de resemnare, ceea ce e aproape echivalentul unei renunțări, o scuză pe care o pregătim ca să justificăm eșecul/renunțarea), dar câți înțeleg de fapt, că esențial este curajul de a călători spre Perfecțiune… Unul dintre primele lucruri pe care le-am auzit când am venit la Raiden Dojo a fost: „tehnica nu o să îți iasă niciodată perfect, mereu ai ceva de îmbunătățit, de perfecționat la tine”. Ceea ce pentru unii practicanți poate fi șocant. Ba chiar, demoralizant, descurajant. Mulți vin gândindu-se că în câteva luni vor stăpâni tehnici minune și… gata… Și e mare lucru să afli de la bun început că nu despre asta este vorba. Cred că Sensei vrea să ne determine să nu pierdem din vedere un amănunt esențial: progresul vine doar în urma efortului pe care îl depui singur. Nu există un termen de x luni în care poți învăța x număr de tehnici. Progresul vine din sinceritatea cu care practici. La fel ca-n viață. Oricât de bun ar fi un Sensei, un instructor, nu poate face nimic în locul elevului. Tocmai de aceea am apreciat franchețea cu care ne spune Sensei acest lucru. Dacă stai bine să te gândești, „tehnica nu o să îți iasă niciodată perfect”, este și o eliberare, e ca și când îți ridică cineva o greutate de pe umeri. Nu urmărești să „colecționezi” tehnici perfecte, nu aștepți laude… Vrei să te perfecționezi. Vrei ca mâine să o faci mai bine decât azi… Și tot așa… E greu să privești și să încerci să copiezi fără să înțelegi… Dar e frumos când conștientizezi că ăsta-i paradisul, de fapt. Pentru că infernul este locul în care înțelegi prea mult. Mi-am dat seama de acest lucru în momentul în care furtunile din mintea mea, au distrus rapid grădina minunată pe care o îngrijea sufletul meu. Și a trebuit să o iau de la început și să o reconstruiesc.
De fiecare dată când mă încolțesc întrebări și îndoieli privind progresul meu, fac tot posibilul să le alung din minte. Pentru că înseamnă că în acele momente, nu mă mai pot privi pe mine cu sinceritate. Și asta este o problemă. E ușor să îi judeci pe ceilalți, dar e infinit mai greu să te privești cu adevărat pe tine. A te privi cu sinceritate presupune să dărâmi zidurile, să te accepți așa cum ești pentru a afla ce ai de corectat. Tind să cred că sinceritatea este mai degrabă, o expresie a inteligenței. Sinceritatea este un act de cunoaștere a sinelui și drept urmare este și un act de creație.
De multe ori mă gândesc că „Ninja” nu este un substantiv. Este mai degrabă un verb pentru că presupune acțiune (atât interioară, cât și exterioară).
