Fanatismului îi lipsește profunzimea. E adevărat că este un tsunami de energie care te face să arzi pe altarul pasiunii, dar după ce ai transformat-o în scrum, te îndrepți rapid spre alte orizonturi, spre alte „pasiuni” pe care le mistuiești și le abandonezi. „Gata! Am făcut-o și pe asta… încotro mă mai îndrept?!”, îți spui în sinea ta. Eu nu sunt așa. Nu pot să fiu așa și nici nu vreau. Adevărul e că i-am privit mereu pe fanatici cu oarecare scepticism. Par superficiali, mereu pe fugă, mereu dorind să facă și altceva când de fapt, n-au terminat ceea ce au început… Mă bucur sincer că-mi lipsește latura fanatică.
Pasiunea, însă, mă însoțește mereu. N-am multe pasiuni, dar le trăiesc intens. Așa cum trăiesc orice sentiment care-mi atinge ființa. Totul este trăit profund, nefiltrat, neîmblânzit de un set de reguli impuse din afară. Tocmai de aceea mă enervez la culme când cineva îmi spune: „care-i problema dacă nu te duci azi la antrenament/seminar? Nu pierzi nimic! Recuperezi data viitoare!” (mi s-a întâmplat de câteva ori și de fiecare dată simțeam cum începea să-mi zvâcnească venele 🙂 ). Ba, pierzi! Sigur că pierzi. Pierzi, în primul rând, timp pe care ți-l acorzi ție! Timp pe care, la dojo, îl folosești pentru a lucra cu tine. Cu toții avem ceasuri. Care mai de care mai frumoase, mai scumpe, mai șmechere, mai inteligente, mai conectate la nșpe mii de aplicații și de device-uri. Și uite așa, trăim cu impresia că stăpânim Timpul, că-l contorizăm într-un fel. Chiar și când mergem la fitness (sau alte sporturi în trend) fiecare exercițiu este executat la secundă. Apoi urmează alte secunde de repaos. Trăim zilnic o relație matematică și rece cu Timpul. Și e păcat!
La Raiden Dojo București, am învățat că se poate și altfel. Că poți construi o relație specială cu Timpul, în urma căreia percepem un pic diferit trecerea secundelor. Da, la antrenamente, avem TIMP, nu ceasuri! Abia ăsta-i cu adevărat un lux. Și de aceea sufăr când ratez (din diverse motive) antrenamente și seminarii. Pentru că Timpul pe care ți-l acorzi cu generozitate, nu poate fi recuperat.
Spuneam în titlu că am făcut un pas mic înainte. Este unul important, de aceea am și ales să-l punctez într-un jurnal. Încet-încet, la antrenamente învățăm cât de importante sunt conceptele de timing și distanță. Și adevărul este că atunci când faci mișcările corect, simți în nări mirosul de viață pe care-l are secunda trăită conștient. Se întâmplă asta când eviți printr-o eschivă nevinovată un atac, apreciind corect distanța, astfel încât atacul adversarului trece milimetric pe lângă tine. Învățăm de asemenea, că este bine să recepționezi un atac, nu să îl blochezi. Cum faci asta? Respirând corect, folosindu-ți mai bine picioarele…
Mă pot mândri cu faptul că la un atac executat mai serios de unul dintre colegii mei, am făcut corect (până la un punct) ceea ce trebuia să fac. Am apreciat bine chiar și distanța, în plus am absorbit lovitura cum ar fi trebuit… A fost un moment uimitor pentru mine! Am avut ocazia să conștientizez în acea secundă cât de important este să inspiri profund, cât de mult îți schimbă postura, cât de mult te ajută. Cred că a fost pentru prima dată când am simțit că mi s-au lipit tălpile pe sol, că aveam stabilitate bună și în același timp m-aș fi putut mișca cu ușurință. A fost fabulos! Desigur, totul s-a spulberat în secunda doi când am simțit greutatea atacului (a brațului colegului meu, mai exact), acea masă cu care venise atacul. În momentul în care brațul meu a recepționat atacul și a simțit greutatea pumnului… mi s-a blocat respirația și s-a dus dracu toată poezia. 🙂 Cu ocazia asta am înțeles și cât de important este să ai un corp pregătit pentru a face față unor astfel de situații.
Am simțit greutatea atacului în tot corpul… Partea bună este că am simțit că picioarele m-ar fi ajutat, ar fi putut susține exercițiul până la capăt. Partea mai nasoală este că nu reușesc să țin coloana dreaptă și din cauza asta este foarte ușor să fiu dezechilibrată… Aproape că nu-mi vine să cred cât de multe chichițe am sesizat într-o fracțiune de secundă. Una dintre ele, este că în momentul în care mi s-a blocat respirația, mi s-au dezlipit și tălpile de pe sol. Gata. Adio împământare bună!… Nu știu dacă voi reuși vreodată să corectez toate aceste chestii mărunte dar extrem de importante, dar merită să încerc oricât de mici ar fi șansele de izbândă.
Ceea ce mă bucură în mod deosebit, este faptul că am început să simt că am mai multă bază în picioare și că am început să lucrez la sabie cu mușchii spatelui (asta da minune și o știu pentru că, la antrenamente, nu mă mai dor mâinile și umerii aproape deloc, de unde deduc că fac ceva bine). Cândva am să mă pot mândri că am tendoane robuste… Nu azi… Dar, poate, într-o bună zi… 🙂
Astrologii spun că în acest an, ar fi bine să învățăm să ne ascultăm corpul și să respirăm corect, profund pentru a evita probleme cu diverse boli. Aceste două lucruri sunt elemente cheie în antrenamentele de la Raiden Dojo. Prima s-a lipit mai ușor de mine, dacă o să îmi iasă și partea cu respirația profundă, o să mă declar super încântată.
