Poate părea ciudat să vorbesc despre „loialitate” când mă refer la artele marțiale tradiționale, o disciplină care are un caracter profund individual. Mă refer la conceptul de loialitate pe care-l descrie atât de frumos Alexandre Dumas în cărțile lui: acea loialitate care înseamnă, printre altele, devotament, cinste, sinceritate. În viața de zi cu zi, eu am pus accentul pe loialitatea față de oameni și cauze. Și voi continua să fac acest lucru atâta vreme cât voi exista pe acest Pământ. Loialitatea este unul dintre principiile pe care le prețuiesc foarte mult și la care nu voi renunța niciodată, indiferent de situațiile în care mă voi afla.
Însă, de când am început să practic Ninjutsu și apoi Kenjutsu & Iaijutsu, am început să descopăr încet-încet o altă latură a loialității, pe care eu nu am explorat-o până acum așa cum ar fi trebuit. Aceea față de propria persoană, de esența ta. Am evoluat în acești aproape 3 ani, mult sau puțin nu e atât de important. Contează că am făcut niște pași și am învățat să îmi consolidez credințele în timp ce m-am adaptat, m-am schimbat, m-am transformat…
Fiecare antrenament cu arme lungi este o lecție în lecție. De Timp. De Spațiu. De Anatomie. De Precizie. De Viteză. De Respirație. De motricitate. La început, nu mi-au plăcut antrenamentele cu bo. Dar având în vedere că eu cred cu tărie că sunt pe drumul cel bun, am început să apreciez sinceritatea acestei arme lungi care-mi arată cu o precizie fantastică fiecare greșeală pe care o fac. Nu e ușor să mi se aprindă atâtea beculețe roșii dintr-un foc, la un moment dat am impresia că-s pomul de Crăciun în așa hal sclipesc beculețele. Asta te poate speria al dracului de rău! Pe unii, i-ar putea determina să renunțe. Nu și pe mine. Am învățat să rămân loială instinctelor și credințelor mele și să continui să încerc. De altfel, concentrarea mea nu a fost niciodată pe produsul finit, pe rezultat. A fost întotdeauna pe procesul de învățare și pe minunatele lucruri pe care le poți descoperi prin acesta. Așa mi-am dat seama că loialitatea față de propria persoană și de propriile convingeri, vine la pachet cu un alt concept, la fel de prețios: consecvența. Astea două împreună fac minuni pentru un om măcinat de multiple nesiguranțe, așa ca mine.
Am participat duminică la un seminar de Ninjutsu dedicat armelor lungi. Este al doilea la care am bucuria să iau parte. Am plecat de acasă dis-de-dimineață. Pe la 8.45. În drum spre sală, absolut toți trecătorii (câțiva, având în vedere ora matinală) se uitau lung la bastonul meu impozant. Adevărul este că arată și bine. Nu e lovit pentru că am exersat mai mult singură cu el, fără adversar, are o culoare frumoasă, e lăcuit… Era un sentiment plăcut când mergeam pe stradă, parcă purtam Ciocanul lui Thor în mână. După un kilometru și jumătate de mers cu capul în nori și umflată-n pene ca un păun (că… vorba aceea… cine mai are bo ca al meu…), am fost adusă brutal cu piciorele pe pământ de unul dintre trecători, pe care l-am auzit spunându-i prietenului alături de care mergea: „Auzi, ăla nu era băț de lansetă, nu?”… Așaaaa… cevaaaa… 🙂
A fost un seminar extrem de interesant. În primul rând, n-am plecat acasă cu nicio vânătaie! Poate părea incredibil, dar de data asta nu m-am lovit peste propriile picioare. N-am lovit nici pe cei din stânga și din dreapta mea. Ceea ce e mare lucru. Înseamnă un oarecare progres! Modul magic în care se schimbă prizele pe baston / suliță și schimbarea mâinilor pe armă, sunt lucruri de-a dreptul fascinante! În 80% din cazuri eu sunt cu priza și cu mâinile invers. Încă rămâne un mister prin ce fel de magie se așează mâinile lui Sensei pe armă fix cum trebuie, în timp ce se și deplasează. La mine, fie sunt invers prizele, fie sunt mâinile înnodate, fie picioarele nu s-au mutat unde trebuie. Desigur, există și cele 20 de procente fericite când mi se întâmplă să fiu exact cum trebuie. Habar n-am cum reușesc. Ba mai mult decât atât, mă oftic rău pentru că dacă am făcut-o, înseamnă că știu și aș putea să o fac mereu. Cred că sunt sabotată din interior. Trădare, trădare… dar să o știu și eu. 🙂
Am învățat… Nu, hai să nu exagerez… Reformulez. Sensei ne-a arătat un kata de suliță. Eu nu pot să-mi explic de ce eu nu reușesc să rețin succesiunea de mișcări când lucrăm cu baston lung/suliță. Pe lângă problemele cu prizele pe armă și schimbarea mâinilor, la suliță se adaugă faptul că eu nu știu unde e capătul cu lamă. 🙂 Vă explic. Dacă printr-o minune, am reușit să învârt sulița deasupra capului, s-a terminat. Nu mai știu unde-i capătul ascuțit. E un fel de alba-neagra: uite lama, nu e lama… unde-i lama?! Și la final, mă întreb cu seninătate: de ce dracu încerc eu să tai adversarul cu coada suliței?! 🙂
Având în vedere multiplele probleme expuse mai sus, am încercat să învăț acest kata de suliță, folosind un jo. Între noi fie vorba, cu jo mi-e mai ușor să țin minte pașii și mișcările. N-am nici cea mai vagă idee de ce… Cert e că am învățat un kata de jo mult mai ușor, deși și acolo sunt mulți pași și multe schimbări de priză… Așa că astăzi, am luat un jo și am încercat să păcălesc un pic sistemul, astfel încât măcar să țin minte pașii. Cred că a mers pentru că am reținut jumătate din kata. Ceea ce pentru mine, este o izbândă.
La începutul seminarului, Sensei ne-a vorbit despre importanța calmării spiritului, să știi să lași gândurile, problemele și să începi antrenamentul liniștit. Adevărul este că niciodată nu îți vei putea vedea imaginea într-o apă care clocotește, la fel cum nu poți vedea adevărul când ești nervos sau agitat. Doar când se calmează apa, vine și claritatea.
Armele lungi sunt printre cei mai sinceri „profesori” pentru că, dacă știi să asculți, îți spun unde mai ai de lucru. Și dacă ești consecvent cu ceea ce faci și cu propriile credințe, îți vor arăta și progresul făcut. Desigur, depinde de fiecare cât de mult se antrenează, cât de consecvent și de sincer este în practica sa… Din punctul meu de vedere, armele lungi îți predau multe lecții, trebuie doar să fii dispus să le primești.
Îi mulțumesc lui Sensei Cristian Laiber pentru acest seminar și sper să urmeze cât mai multe! 🙂
