Mi-am amintit de copilărie astăzi, la antrenamentul de kenjutsu și iaijutsu. De zilele în care răscoleam alături de gașca de prieteni, marginea pădurii pentru a găsi bățul perfect. Apoi, lăsam imaginația să curgă și bățul devenea în mâinile noastre orice armă doream. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce caut mai exact, cum arată „bățul perfect”, n-aș fi fost în stare să îi spun. Era o chestie de feeling, iar întreg procesul de căutare era extrem de important. Practic luam la rând toate bețele cu pretenții de bâte, le țineam în mână, încercam diverse mișcări, le verificam rezistența… Căutam senzația aceea de firesc, de „a fi una cu” presupusa armă. Nu conta cum arată sau dacă era dreaptă, era important să îmi fie ușor să o țin în mână, să nu fie butucănoasă, să îmi încapă în palmă, să o pot mânui… După cum am spus: întreg procesul era minuțios. Odată găsit bățul perfect, acesta era luat acasă, uneori era sculptat de bunicul meu, și un lucru extrem de important: era îngrijit (era șters aproape zilnic, aveam grijă să nu-l las noaptea în ploaie, etc). Uneori păstram bățul respectiv luni de zile! Atenție, nu sunt genul de om care se leagă, se atașează de lucruri. Nici vorbă! Mă pot despărți foarte ușor de orice lucru material. Este vorba despre un alt gen de legătură. Explic mai jos.
Când am început să vin la Raiden Dojo și mi-am cumpărat primele arme (bokken, jo, bo, kodachi), în mod evident, le-am încercat pe toate. Cel mai mult, am lucrat cu bokkenul pentru că fac și sabie. Nu pot să spun că am simțit la primul meu bokken că ar fi „bățul perfect”. Dar am pus-o pe seama faptului că nu știu eu să-l mânuiesc cum trebuie. Chiar și așa, am avut multă grijă de el. A fost întreg mai bine de doi ani. Am cumpărat ulei de in, l-am uns, l-am șters, l-am implorat să șuiere (n-a vrut și pace). După tragicul sfârșit al primului bokken, Sensei Cristian Laiber mi-a oferit un bokken nou. Unul din Japonia care este mai în vârstă decât mine (din ce am înțeles, are vreo 50 de ani).
Din primul moment în care am pus mâna pe el, am avut sentimentul că am găsit „bățul perfect”. Tocmai de aceea, am decis să îi dau și un nume: Yuuki. 🙂 Adevărul este că din momentul în care începi să folosești mai mult o armă, realizezi care îi sunt punctele forte, îi simți greutatea, îi cunoști lungimea și îți este mai ușor să apreciezi distanțele, te obișnuiești cu ea și ajungi să o folosești la adevărata ei valoare. Între noi fie vorba, am avut destul de puține accidente acasă deși lucrez aproape zilnic cu arme (în aproape 3 ani, am reușit să las câteva urme pe tavan, am lovit oglinda o singură dată și am înfipt o dată sabia în lambriu). Deci, pot spune că am gestionat rezonabil spațiul din cameră, fără daune majore. De asemenea, folosind o armă știi, de exemplu, când dai tu prea tare, sau când dă partenerul de antrenament cu prea mult zel. La scurtă vreme după ce l-am primit, Yuuki a căpătat o „bubă”, a sărit o bucățică mică din el, în urma unui atac mai în forță făcut de un coleg de la sală. Am știut că a ieșit ciobit din acel atac. De unde?! Poate din felul în care a vibrat în mâna mea, poate din modul în care am simțit greutatea loviturii, poate că mi-am dat seama că am greșit lăsând săbiile să se ciocnească pe tăiș (ar fi trebuit să o întorc și să recepționez atacul pe lateralul „lamei”), poate toate la un loc… Habar n-am. Dar sunt lucruri pe care începi să le simți prin antrenament.
Chiar și atunci când arma nu e cea mai potrivită pentru tine, este extrem de important să lucrezi cu ea, să începi să o cunoști, să o faci să devină a ta, să îi acorzi timp. Bunăoară, sabia mea (mă refer la iaito, la sabia de metal) este una grea. Inițial, n-am crezut că mă voi descurca vreodată cu ea, mi-era greu să o țin în mână. Dar am continuat să lucrez cu ea, să găsesc o conexiune… În nicio secundă nu m-am gândit să cumpăr alta, mai ușoară. Sunt bucuroasă că o am. Și am fost dispusă de la bun început să îi acord și să îmi acord o șansă. Perseverența dă roade! Datorită sabiei de metal, am reușit să conectez tendoanele și să lucrez și eu în sfârșit cu mușchii spatelui. Acum pot spune că m-am obișnuit cu greutatea ei. Știu care sunt pozițiile în care încă nu stăpânesc greutatea ei. Dar… m-a ajutat să îmi dau seama când folosesc mușchii spatelui, când împământarea nu e bună, de multe ori îmi arată cum trebuie să mă mișc ca să fie bine. E o relație care a demarat mai greu, dar ca orice relație are nevoie de atenție, grijă, timp și de disponibilitatea de a învăța și de a asculta. Pentru că e bine să fii receptiv la ceea ce îți spune arma.
Așadar, mi se pare extrem de important să îți cunoști arma, să o simți ca fiind a ta, nu neapărat să fii atașat de ea, dar să existe o conexiune acolo. Și ajungi la această conexiune nu doar prin faptul că exersezi cu ea, ci și prin felul și timpul alocat îngrijirii armei respective.
Astăzi, la finalul antrenamentului de sabie japoneză, Sensei ne-a arătat cum îți poți îngriji bokkenul. Ne-a arătat cum dai cu șmirghel pe bokken, ne-a spus la ce anume trebuie să fim atenți, ne-a spus cum pot fi „reparate” unele ciobituri (așa cum are și al meu), ne arătat cum dăm cu ulei și bineînțeles, ne-a spus ce uleiuri pot fi folosite (în niciun caz din acela de gătit 🙂 ).
Este prima dată când Sensei ne arată aceste lucruri, ni le-a spus cu alte ocazii, dar nu l-am văzut până acum exemplificându-le. A fost de-a dreptul fascinant. În timpul alocat îngrijirii bokkenului, trebuie să fii 100% prezent în activitatea respectivă. Nu poate să-ți plece mintea în altă parte, sau dacă se întâmplă, ceva sigur nu faci bine. Faptul că cercetezi cu atenție bokkenul, că îi observi imperfecțiunile, defectele, calitățile și că încerci să îl ajustezi, să îl transformi într-o versiune mai bună este ca și când încerci să te îmbunătățești și pe tine. Rezultatul este unul fabulos: bokenul pare a fi unul nou, mai puternic, mai frumos, pregătit să dea piept cu viața și să mai ducă niște lupte.
„A fost ca un seminar cultural”, spunea una dintre colegele mele, la vestiar. Și are dreptate. Pe lângă partea practică a antrenamentului, Sensei ne-a oferit și o porție consistentă de cultură. Mulțumim! 🙂
Acum nu mă mai satur să îl privesc pe Yuuki. Arată foarte bine… Aproape că-mi vine să iau un alt bokken, pe care să-l folosesc mai mult în „luptele” de la antrenament, doar ca să nu risc să îi provoc alte daune lui Yuuki. 🙂 Până la urmă, el chiar șuieră când lucrez cu el. Vorbeam astăzi cu Alina, la plecarea de la antrenament, și am ajuns la concluzia că avem amândouă aceiași problemă: bokkenele noastre șuieră doar când lucrăm cu ele acasă. La sală, nu scot niciun zgomot. 🙂 Nici n-am mai insistat pe acest aspect, din simplul motiv că în afară de Sony (care s-a și speriat când a șuierat bokkenul prima dată), nu am alți martori. 🙂 După ce ne-am amuzat bine pe tema asta, am ajuns amândouă la niște concluzii: 1. fie am nimerit noi cele mai timide bokkenuri, cărora le este rușine să șuiere în public; 2. fie noi suntem mai relaxate acasă și când suntem în public, ne-am crispat. Dar… tindem să mergem pe prima variantă. 🙂
La finalul acestei zile, mi-am amintit de vorbele lui Brâncuși: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu e să te pui în starea de a le face”. Este nevoie de o anumită stare pentru a îngriji ceva (indiferent că vorbim despre lucruri sau despre oameni), pentru a te conecta la o acțiune. Asemenea unui bokken, toți avem „julituri” și crăpături. Ceea ce nu este un lucru rău. Fără crăpături n-ar putea pătrunde lumina în interiorul nostru, iar juliturile sunt doar semne care ne ghidează. Ne amintesc de greșelile din trecut pentru a nu le repeta în viitor.
Sensei Cristian Laiber (postare de pe Facebook):
Mulțumesc tuturor celor care vin la dojo si celor care au participat si sambata la mica noastra sesiune de reparat sabiile de lemn pe care le folosim in antrenamente !
Văzute generic ca arme, de fapt aceste săbii de lemn sunt în esență obiecte care ne ajută în practica personala, de perfectionare de sine, prin tehnică. Sabia de lemn, bokken-ul, este o armă doar ca simbol dar în rest este o unealtă de lucru personal, care ne ajută la conectare ( avem o anumită prindere specifică ”priza vie” diferită fața de cea ”moartă / rigida” ) la prelungirea senzațiilor si a intentiei, a energiei personale.
In plus e Lemn, ceva viu care acum traiește cumva prin noi și practica noastra. Poate de aici si credința japoneza ca obiectele ce depășesc 100 de ani incep sa aibă spirit / suflet! 
La început eram pasionat ca mai toți probabil, de sabia japoneză, de Katana, atât de măiastru meștesugită de maeștrii fierari care ajungeau un fel de șamani ce combinau toate elementele pentru a da naștere acestei opere de artă numită Katana sau Nihonto. Dar mai târziu, am descoperit și arta și viața bokken-ului, trăind și învățând alături de oameni minunați precum Machida sensei care iși onora bokken-ul în templu ca obiect de practică spirituală / purificare si Shimazu sensei care avea o conexiune aparte pentru obiectele de lemn cu care parcă și comunica. Și avea Shimazu sensei o colecție impresionantă de mai bine de 1000 de bokken-uri din toate timpurile, școlile, regiunile – fiecare cu povestea și tehnica lui! Pur și simplu o lume în fiecare !
Sabia, pentru maestrii japonezi care fac din practica aceasta marțială, una spirituală (lucru care se întâmplă de prin secolele 13-14 incoace) este percepută fie din perspectiva Shinto, ca protectie – una din cele 3 comori dăruite japonezilor de zei, fie prin perspectiva budista in care sabia lui Fudo myo (gardian al intelepciunii) este cea care taie ignoranta si atașamentele.. Sigur că cele două nu se exclud ci chiar se completează.. Multumesc incă odată tuturor pentru participare și implicare
Nu este deloc un eveniment singular și vom continua cu evenimente similare și nu numai …. Multumesc Iuliei pentru excelentul articol ca de obicei!
