De când am început să practic ninjutsu, mi-am umplut șifonierul cu îmbrăcăminte sport. Am vreo 3 treninguri noi – toate inutile, prost croite, făcute din materiale sintetice care nu permit corpului nici să respire și nici să se miște în voie. Am început să cred că nu mai face nimeni îmbrăcăminte potrivită pentru sport. Mai nou, tot ce poți să faci în trening este să îți pui șlapii și să duci gunoiul. Nu de alta, dar e păcat să nu vadă și vecinii sigla Nike, Puma sau Adidas.
Apoi mi-am luat din Decathlon o pereche de pantaloni de arte marțiale. Altă viață! I-am asortat cu un tricou larg în care nu transpir și chiar dacă aș transpira se usucă repede, și lucrurile au fost ok o vreme. Dar, tricourile nu sunt pentru un sport de contact, sunt sensibile dacă tragi de ele… în fine.
În urmă cu vreo două săptămâni, am ajuns la concluzia că este cazul să trec la nivelul următor. Având în vedere că practic ninjutsu, logica îmi spunea că trebuie să am un costum de ninja (mă rog, nu știu dacă îmi spunea logica sau se reactivase ideea fixă din copilărie – cert e că în capul meu, o voce urla în megafon: costum de ninja!!). După ce am vorbit cu Sensei despre intenția mea, am înțeles într-un final glorios (inițial îmi tot dădea cu virgulă, dar noroc că omul are răbdare și timp să explice) că ar fi mai bine să îmi cumpăr un kimono, de preferat, negru.
Epopeea cumpărării unui kimono negru
Mărturisesc că mă încânta și ideea de a avea un kimono negru, așa că n-am stat mult pe gânduri și am început să caut. Pe site-urile de specialitate, am găsit în proporție de 70% kimono-uri albe, vreo 10% erau tărcate/pestrițe (cu dungi, sau pantaloni albi și cămașă neagră), altele aveau cusută pe spate sigla producătorului (mare cât o zi de post), 10% erau albastre, verzi, roșii și în sfârșit, 10% erau negre.
Fericită că am găsit ce căutam, am făcut comandă. La nicio oră după plasarea comenzii, m-a contactat vânzătorul și mi-a spus că nu mai au pe stock kimono-uri negre. Dar nu mă dau eu bătută cu una cu două. Am trecut la următorul site și apoi la următorul și la următorul… Din păcate, pentru mine, oriunde am făcut comandă, răspunsul a venit nemilos: nu mai avem pe stock, ne pare rău! Uf…. bine, luați-le voi pe toate!
Mă cam resemnasem… când Mercur e retrograd nu prea ai ce face. Am fost posomorâtă câteva zile…. Nu că n-aș fi avut cu ce să mă îmbrac la antrenament, dar de ce să nu am și eu un kimono negru?! Nu e ca și când aș fi cerut luna de pe cer! Whatever! Știți vorba aceea: „când Dumnezeu închide o ușă, deschide o fereastră”? Ei bine, ieri, marți, fereastra s-a deschis. M-a sunat un domn de la unul dintre site-urile unde plasasem comenzi și m-a întrebat dacă mai am nevoie de kimono pentru că tocmai ce primiseră marfă. Oh, happy day!!
Astăzi am primit kimono-ul!!! L-am probat și sunt foarte mulțumită. Mi-am amintit sentimentul pe care-l aveam în copilărie când mergeam la antrenament și-l îmbrăcam. Cumva, kimono-ul te… „obligă”: să fii mai atent, să abordezi diferit ce e în jurul tău, să fii respectuos, să fii calm, să nu te plângi, să dai tot ce e mai bun în timpul antrenamentului, etc. Îți dă sentimentul că aparții unui grup… select. Pe scurt, te transformă.
Am executat câteva exerciții prin cameră și minune: parcă nu mai am febră musculară, nu mă mai dor picioarele, nu mă mai cuprinde lenea (de… orice), nu îmi vine să mă plâng de nimic, parcă mă așez mai corect în poziție, parcă lovesc mai bine cu piciorul, parcă postura e mai bună…. Unde ai fost în toată viața mea de ninja mic?! De ce oare nu l-am cumpărat mai devreme??? Desigur, poate fi și a doua variantă: kimono-ul este larg și nu se mai văd greșelile atât de ușor. Dar o prefer pe prima.
Șiii…. dacă prima variantă este corectă, nu pot să nu mă gândesc cum ar fi dacă aș avea, la un moment dat, și un costum de ninja?! Poate voi putea să fac din nou roata, sau flik-flak-ul, sau aș putea să stau din nou în mâini, sau să mă rostogolesc, sau dacă cineva ar pune placaje care plutesc pe apa din piscină, aș putea să traversez piscina în fugă călcând pe ele…. Poaaaateeee, într-un costum de ninja aș putea să trec fluierând pe lângă un șobolan, ba chiar l-aș putea și saluta dacă aș fi în toane bune….
Hmmmm… sau poate nu aș putea să fac nimic din toate astea… dar poți să știi până nu încerci?
Ok, acum că am și kimono, o să revin cu povestiri de la antrenamente. Mai ales de la cele cu sabie, care sunt super interesante!
P.S. Singurul lucru aiurea/amuzant la noul meu kimono este faptul că are eticheta pe față, nu pe dos. Noroc că nu se vede pentru că o acoperă bluza. Am verificat și nu scrie „made in Caracal”…
