Nu știu câți dintre voi își mai amintesc, dar am abordat tangențial acest subiect în primul meu jurnal de ninja. Spuneam atunci că la vreo doi-trei ani după ce începusem să practic Shotokan (deci aveam vreo 10-11 ani), am fost sfătuită să merg la Aikido dacă vreau ceva mai profund, pentru că „e singurul stil care a rămas necompetițional”. Așa mi s-a spus atunci. Pentru că suna bine, m-am dus la un antrenament să văd despre ce este vorba. Nu mi-a plăcut. Mi s-a părut plictisitor. Prize, peste prize, peste prize… Pentru mintea mea necoaptă era… moartea pasiunii. În plus, m-a oripilat „outfit”-ul de antrenament… Îmi displăcea profund ideea de a mă îmbrăca în fustă-pantalon (bine, acum știu că îi spune hakama, dar atunci nu știam). Țin minte că am rugat-o pe mama să întrebe dacă e obligatoriu să ne îmbrăcăm așa și i s-a spus că „da!”, nu erai acceptat în kimono.
Ok, între noi fie vorba, nici acum nu îmi surâde ideea de a mă îmbrăca așa. Deloc! Ce să fac?! Am fost traumatizată în copilărie. Mi-a făcut bunica mea o fustă-pantalon la o croitoreasă foarte bună din oraș. Mi-a plăcut foarte mult, adoram pantalonii ăia, mergeam bine cu ei, simțeam că am libertate de mișcare… Asta până când m-am întâlnit cu prietenii mei care aveau o minge și chef de fotbal. Cum să îi refuzi?! Am jucat și… la un moment dat s-a încurcat, s-a pierdut mingea în pantaloni și am călcat pe ei și… am aterizat în nas, în frunte și în genunchi. O săptămână am umblat julită pe față și pe picior. De atunci, nu am mai purtat așa ceva. Nici nu am mai vrut să aud de fuste-pantalon. 🙂
Timpul a trecut (sper eu că nu degeaba, poate am devenit mai înțeleaptă), eu am continuat să practic arte marțiale vreo 12 ani, apoi am luat o pauză și într-un final glorios am ajuns la Raiden Dojo. La Ninjutsu. Fix ceea ce îmi doream să învăț. Aici am descoperit o lume nouă. Am intrat în contact cu stiluri noi, necompetiționale cu adevărat, am învățat despre cultura japoneză… Am început să practic și sabie japoneză (kenjutsu & iaijutsu), am intrat în contact și cu artele interne (Taiji & Qigong). În acești doi ani, am avut ocazia să practic și să constat legăturile dintre aceste stiluri. Principiile sunt asemănătoare, ba chiar identice în anumite cazuri. Dinamica antrenamentelor este, însă, profund diferită. Asta mi se pare de-a dreptul fascinant. Să poți aplica același principiu din perspective diferite, într-o dinamică schimbată.
Singura disciplină pe care nu o încercasem era Aikijutsu. Asta până de curând, când Sensei mi-a spus că pot să vin la antrenament, dacă vreau. Păi, voiam, cum să nu?! Mai trăgeam cu ochiul la colegii mei de la aikijutsu (antrenamentele sunt în același timp cu cele de ninjutsu)… După cum spuneam mai sus, m-am mai maturizat un pic… am devenit mai înțeleaptă… așa că, privindu-i pe colegii mei antrenându-se, am devenit curioasă. Nu mi s-a mai părut plictisitor, chiar dacă era cu prize. E drept, că nici ei nu practicau Aikido… Bun, nu o să încep acum să spun diferențele dintre Aikijutsu și Aikido, nu sunt stăpână pe astfel de informații… Ele există, dar nu despre asta este vorba.
Primul curs de Aikijutsu la care am participat, a avut loc în timpul seminarului din Suedia. Mi-a plăcut pentru că mi-a dat șansa să simt pe propria piele asemănările cu ceea ce facem la ninjutsu și la sabie, pe care până atunci doar le intuisem observând de pe margine. Primul meu contact cu Aikijutsu a fost absolut fantastic. Primisem acces într-o bază comună de date, într-o anticameră din care puteai intra pe diverse uși pe care scria frumos Ninjutsu, Aikijutsu, Kenjutsu, Taiji & Qigong… În această anticameră, în funcție de experiența și de deschiderea fiecăruia puteau fi identificate elementele comune din aceste stiluri diferite. Și chiar dacă au fost doar două-trei chestii pe care le-am regăsit în ceea ce știam deja de la ninjutsu și kenjutsu, pentru mine a fost ceva excepțional!
Vă spuneam într-un jurnal antrerior că în timpul unui antrenament de ninjutsu am reușit să mă conectez cumva la colegul meu și să îmi dau seama (fără să mă uit la el) în ce poziție este (umerii sus, brațe încordate, poziția picioarelor, etc) doar din modul în care făcea priza pe mâna mea. Mi-au trebuit vreo doi ani la ninjutsu ca să conștientizez pentru prima dată toate astea.
La Aikijutsu, povestea se schimbă radical. Devii, într-un timp mai scurt, mult mai receptiv, mai atent, mai sensibil la aceste lucruri. Nu cred că am adunat 10 cursuri de Aikijutsu până acum. Dar încă de la primele lecții, mi s-a părut uluitor cât de ușor te poți conecta la o altă persoană pentru a-i manipula corpul și a o imobiliza. Există o diferență în modul în care simt eu conectarea cu adversarul la ninjutsu și la aikijutsu. În primul caz, aș putea desena exteriorul adversarului, conturul lui (după cum am spus: cum ține umerii, poziția picioarelor, dacă are coatele în exterior, etc). La Aikijutsu, i-aș putea desena scheletul, interiorul. Mi se pare straniu că la Aikijutsu nu îmi dau seama dacă celălalt are umerii sus, de exemplu, sau dacă e încordat, crispat… Cumva, concentrarea la Aikijutsu este pe interior.
Și mai este un aspect esențial pentru mine. Deocamdată, la Aikijutsu „primesc” destul de puține informații despre scheletul partenerului meu de antrenament. Eu de fapt, în acest moment, conștientizez bine scheletul meu. Adică știu când celălalt s-a conectat la oasele mele și știu exact când nu e conectat și aș putea să scap. Deci, dacă ar fi să desenez ceea ce simt, aș desena scheletul meu.
La unul dintre antrenamente, colegul meu făcea tehnica și exista un punct în care dacă făcea ce trebuie m-ar fi dezechilibrat și imobilizat pentru că era conectat la oasele mele. Dacă trecea de punctul respectiv, nu ne ieșea exercițiul. Pentru că ratase momentul în care putea trece la acțiune, colegul meu îmi spune: „stai, hai să o luăm de la început”. Eu: „De ce?!”. El: „Pentru că nu mă conectasem cum trebuie la oasele tale”. Eu: „Dar eu mă conectasem… și câștigam”… 🙂 El: „Exaact… deci, de la început”. 🙂
Ceea ce mi se pare fascinant la Aikijutsu este faptul că îți permite să identifici inclusiv conflictele interioare, cele din propriul corp, din propria minte. Până la urmă, Aikijutsu este o artă. Și ca orice creație artistică, se naște din conflicte și dezechilibre interioare. Ale tale, ale adversarului. Arta presupune un suflet dezvoltat complet ca inteligenţă, voinţă şi afectivitate. Presupune o luptă continuă între aceste însuşiri şi mediul înconjurător, între inteligenţă şi afectivitate, între pasiune şi voinţă. Cam așa văd eu Aikijutsu: ca o arhitectură fluidă.
La antrenamente, exercițiile sunt lucrate încet tocmai pentru a putea conștientiza, asimila, interioriza mișcările tale dar și pe cele ale adversarului. Abia după aceea le vom putea face și la viteză mare.
Mă opresc aici cu primele impresii despre acest stil impresionant, Aikijutsu. Am să revin cu siguranță pentru că este o lume aparte. Puteți încerca și voi la Raiden Dojo.
Cristian Laiber (articol publicat pe Facebook):
Descoperind AIKIJUTSU, Hakama și ….conexiuni.
Ca de obicei, colega noastră Iulia, nu doar că a venit la dojo dar ne-a lăsat și excelente impresii despre Aikijutsu și cum s-a schimbat percepția despre această minunată artă.
Mulțumesc mult de articol și asta îmi dă și mie oportunitatea de a face câteva comentarii pe marginea lui, ca un fel de ecouri, și din alte perspective 🙂
1. Obligativitatea de a îmbrăca haine anume, gen hakama
Wow, si nici nu esti acceptat in ”Kimono” !!!
Sunt genul de lucruri care se întâmplă în România în care unii cred că știu mai multe decât japonezii. Și asta e valabil și pentru alți outsideri care au impresia că știu ei mai bine ce și cum în ”tradiția” japoneză ! Este problema tuturor celor care știu ei mai bine deși nu au fost în Japonia sau dacă au fost, nu au putut să aibă o experiență profundă legată de practică.
Este absurd să fii obligat să porți un echipament care nu îți este în primul rând familiar din punct de vedere cultural și în al doilea rând, obligația în sine fără explicații e aiurea. Hakama nu este un obiect vestimentar uzual nici măcar în Japonia. Sunt mulți acolo care nu au îmbrăcat o Hakama mai mult de câteva ori, poate în viața lor. Hakama este în general asociată cu ideea de ceremonial, de ceva oficial, ritual sau cu o practică de tip marțial. Sunt total de acord că hainele pot ajuta în eșafodajul psihologic creat de un ritual care se creează într-un dojo, pentru a genera o anume stare și am să revin asupra acestui aspect pentru că merită un material aparte. Dar nu trebuie să fie o obligație. După mai bine de 20 de drumuri în Japonia (peste 2 ani dacă pun cap la cap tot timpul petrecut acolo) și mai ales cursuri private dar și publice cu experți din diferite școli pot spune că obligația de a purta Hakama este minimă și mai nou chiar și aceea de a avea Gi la unele școli. Mulți se mulțumesc cu pantalonul de kimonou și un tricou, cu sau fără centură. Cei care fac Iai și Kenjutsu, sunt poate mai tradiționaliști și folosesc centura obi, pentru a pune sabia acolo și de aici poate și necesitatea unui Gi, eventual Hakama. Dar nici aceștia nu își obligă elevii să folosească hakama cât timp nu știu să o folosească și să o aprecieze pentru beneficiile pe care le poate aduce în practică. În Takeda Ryu Aikijutsu dar și în alte școli nu se poate purta o hakama de culoare închisă decât după niște ani de practică iar cea albă poate fi purtată cu acordul instructorului (și mai ales cu explicațiile lui legate de cum să o folosești corect). Altfel, exact cum ne povestește colega noastră Iulia, poți să cazi și să te rănești singur, doar din cauza hakamei. Ea poate genera o anumită eleganță și poate chiar indica mișcarea corectă sau greșită dar trebuie să ți se explice ce și cum să faci. Și, din toate dojo-urile unde mi-am pus Hakama, imi amintesc că doar în Kyoto, un practicant de sabie care de fapt era la bază actor de filme cu samurai, a fost singurul care mi-a explicat cel mai bine, cum se pune și cum se folosește cel mai bine atât centura Obi cât și Hakama. Pentru că avea nevoie ca aparența sa pe scenă să fie cea mai autentică, mi s-a parut că a studiat cel mai mult acest subiect. Dar noi aici avem tendința de a fi mai catolici decât Papa pentru că am citit cărți, văzut filme sau cine știe ce altceva ne mai înaripează ego-ul, în timp ce în Japonia reală este diferită și stratificată, nuanțată. Cu micile excepții ale unor oameni mai fixiști, dojo-urile japoneze nu obligă pe începători să poarte hakama! Da, poate fi alegerea lor sau sugestia instructorului sau o obligație la anumite grade. Școli de Aikido chiar, disciplină modernă pentru care Hakama este un simbol care aduce un plus de credibilitate în direcția ”tradițională”, precum Tomiki Aikido și Yoshinkan Aikido, rar folosesc Hakama, pentru ca sa poata observa mai bine schimbarile de picioare.
Școli japoneze de karate, gen Shotokan își prezintă mai nou arbitrii în hakama, tot pentru a ”întări”, senzația de ”karate tradițional”. De fapt tradiția în Karate este prin natura ei, în a practica ceva original, deci cât mai aproape de sursa care este evident Okinawa. În fine, ideea este că, pe scurt, hakama se folosește în cele mai multe școli fie la nivel avansat, fie opțional dar e normal ca elevii să fie obligați să poarte hakama, fără ca măcar să fie explicat rolul ei. Și clar faptul că pui pe tine o hakama nu legitimizează deloc o școală sau un dojo. Trebuie să vedem dincolo de haine și de aparențe.
2. Da, Aikijutsu înseamnă conectare la celălalt pentru că Aiki înseamnă asta dar modul în care se face această conectare este diferit pentru că nu vorbim de un clișeu. Acest Aiki și această conectare este un proces pe care fiecare îl simte și percepe în felul său. Nu prea suntem obișnuiți să ne simțim propriul corp și atunci până la a simți corpul sau intenția celuilalt este o cale și mai lungă… Dar nu este imposibil. În primul rând aș vrea să subliniez, din nou, că o artă nu există în afara oamenilor care o practică. Ca urmare, Aikijutsu pe care îl practicăm noi la Raiden Dojo Bucuresti este rezultatul practicii mele de Takeda Ryu Aikijutsu inițial Marotoha din 1996, apoi Enshin Ha Takeda Ryu cu sensei Machida în Japonia din 2008 și din 2018 și Daito Ryu Renshinkan grație lui Takase sensei, tot în Japonia. Grație acestor oameni dar și altor oameni care practică alte școli am început să prind aspecte din ce în ce mai fine ale practicii Aiki așa cum mai transpare ea din sabie dar și din practicile interne chinezești de tip Taiji și Qigong. (foarte populare și riguros studiate și în Japonia începând cu anii ”80).
Aikijutsu în prezent este și un nume generic al unei discipline ce începe să fie practicată ca de sine stătătoare, ca și Aikido, cam cum spunem Xerox la orice copiator deși poate este de alt brand.Chiar dacă se începe cu forme mai dinamice și mai directe (jujutsu, aiki-jujutsu) de fapt Aikijutsu era ultimul nivel al unei practici care începea cu multă suplețe și cu receptivitate pentru a înțelege cum să fii suplu în raport cu subiectul, forța adversarului. Nu este o suplețe pasivă sau reactivă, ci trebuie să fie una receptivă în primul rând pentru a primi, evalua, înțelege la nivel profund atacul și dimensiunile lui (motiv, timing, spațiu, potențial următor, etc.). Și această înțelegere nu este desigur una rațională ci pleacă dintr-un nivel fizic, corporal, somatic. De aceea, cu Takase sensei am învățat un Aiki extrem de aproape de Taiji ca mod de lucru, cu simț tactil și lucru mult pe mici deplasări, conștientizări ale axelor mele dar și ale adversarului, al relației între ele. Și da, mi se pare un lucru genial acesta și sunt recunoscător tututor celor care m-au ajutat și influențat pe această cale.
Dacă sunteți curioși, vă așteptăm la Raiden Dojo să descoperim împreună din secrete acestei minunate arte marțiale ca metodă de auto descoperire, în raport cu fricile noastre – cu o abordare calmă, cu răbdare și blândețe. Pentru că e tare mult nevoie de astfel de lucruri în lumea în care trăim.
Aikijujutsu Bucuresti – Takeda & Daito Ryu 合気柔術
Mulțumesc Iulia pentru finele observații legate de Aikijutsu ca și pentru atractivele articole pe care le redactezi cu pasiune !
