Știți deja că primul meu bokken a avut un sfârșit tragic. După cum vă povesteam la vremea respectivă, mi-am propus să păstrez cele două bucăți. Până la urmă, este primul meu bokken (cumpărat din Decathlon), cel care m-a ajutat să intru în această lume minunată numită kenjutsu & iaijutsu. E drept, că am promis că în momentul în care voi avea un bokken nou, am să i-l arăt pe cel vechi ca să știe ce-l paște dacă nu șuieră… Mă încerca la vremea respectivă un puternic sentiment de austeritate, simțeam nevoia să fiu dură cu noul venit, parcă voiam să bag spaima în noul bokken doar-doar șuieră mai repede.
N-am apucat să mai scriu, dar de ceva vreme am un bokken nou. L-am primit de la Sensei. Mi-a plăcut foarte mult din momentul în care l-am ținut prima dată în mână. Parcă se potrivea mai bine. Este mai ușor, mai subțire. Mânerul nu este deloc butucănos. Se simte altfel conexiunea cu arma. Se pliază mai bine în palma mea. Am fost foarte surprinsă să constat aceste lucruri. La primul antrenament cu bokkenul nou, a fost wow după wow după wow.
Îl auzeam mereu pe Sensei vorbind despre conexiunea cu arma, despre faptul că arma trebuie să fie o prelungire a corpului. Eu nu prea înțelegeam ce vrea să spună… Primul meu bokken avea un mâner mai gros care nu îmi încăpea ca lumea în palmă și drept urmare nu aveam o priză tocmai bună pe el. N-am simțit niciodată că ar fi fost o prelungire a corpului meu. Dimpotrivă. Simțeam că undeva e o ruptură, că suntem două entități separate…
Cu noul bokken, ceea ce spune Sensei începe să aibă un sens. Simți un pic diferit arma când se potrivește în mâna ta. Nu pot spune că înțeleg pe deplin, dar sigur senzația este alta. Și da, e evident acum că poate deveni o prelungire a corpului.
După primul antrenament cu noul bokken, eram hotărâtă să îmi urmez planul: să mă duc acasă și să îi fac cunoștință cu cel vechi ca să îi intre bine în cap ce i se poate întâmpla dacă nu șuieră. Numai că… Sensei mi-a spus că noul meu bokken este din Japonia și… este mai în vârstă decât mine. Adică să tot aibă vreo 50 de ani. Acest lucru m-a pus pe gânduri…. M-a emoționat. Așadar, țin în mână o bucată de lemn lucrată acum o jumătate de secol.
Atât de mult m-a impresionat chestia asta încât nu mi s-a mai părut potrivit să îl ameninț în niciun fel. Nu vrea să șuiere, nu șuieră. Mai mult decât atât, l-am așezat la loc de cinste în cameră și i-am interzis lui Sony să îl atingă (nu că m-ar asculta ea pe mine, dar oricum… 🙂 ). Mai am puțin și îl salut și la venire și la plecare.
Tot studiindu-l și admirându-l, am decis să îi dau și un nume. Așa că pe bokkenul meu îl cheamă Yuuki. Nu mă întrebați de ce… pur și simplu, este primul cuvânt care mi-a venit în minte. Asta mi-a inspirat acest bokken.
Bineînțeles, am exersat acasă cu el. O scurtă paranteză. De aproape un an de zile, Sony nu mă mai bagă în seamă când exersez cu armele prin cameră. S-a obișnuit cu mine și cu ele și de regulă, doarme când exersez eu. Închid paranteza. Ei bine, asta făcea și acum câteva zile când eu executam de zor suburi (tăieri în gol). Mergea și televizorul. La un moment dat, a șuierat bokkenul. A vâjâit puternic, apăsat, acoperind sonorul televizorului. Aș fi putut să cred că mi s-a părut sau că am visat, dacă Sony nu ar fi sărit ca arsă fixând cu o privire ageră, vie bokkenul. Îl privea ca pe un intrus pe care trebuie să-l „scanezi” bine pentru a-i ghici intențiile. E de înțeles reacția fiind prima dată când aude un bokken șuierând. 🙂 În următoarele două zile m-a privit cu suspiciune de fiecare dată când puneam mâna pe bokken. Apoi s-a liniștit. Nu de alta dar nu a mai șuierat bokkenul. Mă oftic un pic pentru că nu îmi dau seama ce am făcut bine atunci, astfel încât să pot repeta isprava. Dar a șuierat, deci se poate! 🙂
