Sunt anumite momente în viață când ai vrea să faci stop cadru. Pe clipă, pe întâlnire, pe întâmplare. Din diverse motive. Fie pentru că acel moment este atât de frumos încât nu vrei să se termine, fie pentru că vrei să înțelegi, să digeri lecția pe care ți-o oferă cu generozitate Universul.
De multe ori, la antrenamente, îl aud pe Sensei spunând „întotdeauna veți găsi pe cineva mai puternic decât voi”. Încearcă să ne determine să înțelegem că nu trebuie să folosim forța fizică, lucrurile sunt mai subtile și tehnica ar trebui să fie aplicată pe dezechilibrarea adversarului. Lucru cu care sunt absolut de acord. Să fim serioși. În ceea ce mă privește nici nu-i greu să fie cineva mai puternic decât mine. Dar deși înțeleg ce ne spune și văd logica în discursul lui Sensei, îmi este foarte greu să ies din ale mele. La fiecare exercițiu făcut la sală, îmi apare în minte întrebarea: „păi, și dacă e mai puternic decât mine, ce mă fac??”. Cumva, deși am înțeles că nu forța mea fizică m-ar scoate din belea, simt că nu sunt suficient de conectată la propriul corp astfel încât să îl folosesc eficient. Și atunci rămân blocată în forța mea fizică destul de redusă… Ah, da! Și mai este ceva: eu nu sunt sigură că am masă, deși logica și legile fizicii susțin contrariul. Eu încă nu pot spune că am deslușit pe deplin misterul din „a pune masă”. Pentru mine este foarte vag conceptul. Tot am impresia că dacă nu am suficientă forță fizică, nu voi reuși să fac nimic.
Bunăoară, la unul dintre antrenamentele de ninjutsu, când ar fi trebuit să dezechilibrez adversarul și să aplic o tehnică, l-am auzit pe colegul meu spunând (oarecum exasperat): „nu pune forță în brațe, cu șoldul trebuie să faci, cu șoldul, cu șoldul, cu șoldul”… În timp ce-l ascultam repetând la nesfârșit ceea ce ar fi trebuit să fac, mi-am dat seama că în acele momente, eu nici măcar nu conștientizam că am șold, cu atât mai puțin că ar fi trebuit să îl pun la treabă. Mi-am amintit atunci de cuvintele lui Antoine de Saint-Exupéry: „Piatra nu speră să fie nimic altceva decât piatră. Dar colaborând, se alătură ușor altor pietre și devine templu”. Tot aștept ca diversele bucăți ale corpului meu să decidă să colaboreze între ele și să acționeze ca un tot unitar. Tot sper că voi reuși la un moment dat să găsesc soluția pentru a le conecta. Am reușit ceva, dar e doar parțial…. Oricum e un pas înainte.
Spuneam la începutul textului despre nevoia de a opri Timpul și a savura clipa… Am trăit această senzație recent, când am ținut în palmă una dintre cele mai puternice creaturi de pe Pământ. Este vorba despre un gândac-rinocer (cunoscut și sub denumirea de „caraban”, „nasicorn” sau „taurul lui Dumnezeu”), care în ciuda dimensiunii lui (între 2 și 4 centimetri) poate ridica până la de 850 de ori propria greutate. Este uimitor cum o ființă atât de mică are o forță atât de mare. N-ai cum să nu respecți așa ceva!
În timp ce admiram această minune a Naturii, mi-au venit în minte din nou vorbele lui Sensei apropo de forța fizică. Mi-am dat seama cât de relativ este totul! Aș fi putut să strivesc între degetele mele cea mai puternică ființă de pe Pământ (din ce am citit nu există o altă creatură pe pământ care să poată ridica până la de 850 de ori propria greutate). Și astfel, cea mai puternică ființă de pe Pământ ar fi fost strivită de o creatură care nu e în stare să deschidă capacul borcanului de miere (sau murături, sau ce vreți voi). Ceea ce ar fi fost trist pentru gândac și pentru mine deopotrivă. Gândacul ar fi fost în continuare cea mai puternică creatură, doar că ar fi fost strivit de un prost (adică eu). Iar gestul meu violent ar fi fost doar o dovadă de slăbiciune. Sensei are dreptate când spune că este mult mai important modul în care îți folosești puterea uriașă pe care o ai…
Privindu-l pe micul meu „prieten”, mi-am dat seama că de fapt, suntem un cumul de vulnerabilități și niciun biceps frumos articulat și îndelung lucrat la sală, n-o să ne scape vreodată de această „povară”. Am înțeles un lucru în acel moment: chiar dacă mă expun în fel și chip scriind despre mine în acest spațiu, lucruri pe care nu toți oamenii au pornirea de a le scrie public, adevărul e că eu nu reușesc să-mi tolerez vulnerabilitățile. Le știu dar nu le accept. Sau mi-e greu să le accept în mod real. Faptul că îmi expun unele frici, nesiguranțe, e doar un pas. Vulnerabilitatea înseamnă și acceptarea condiției umane în toate formele ei. Înseamnă acceptarea firescului și a nefirescului deopotrivă. Pentru că… aceste două entități se validează una pe cealaltă și… una fără cealaltă nu ar putea exista în noi.
M-am simțit copil (mi se întâmplă des acest lucru). Un copil care poartă povara hainelor de adult. Și nu cred că sunt singura persoană în această situație. Fie că ne dăm sau nu seama, cred că toți suntem copii forțați de anotimpuri și de ani să fim oameni mari. Sunt sigură că Sensei are dreptate când spune că un pic de blândețe față de noi înșine, ne-ar face bine. Măcar din când în când.
I-am mulțumit micuțului meu prieten pentru lecție și pentru că mi-a amintit că perspectiva din care privești „problema” este esențială. Acum nu-mi rămâne decât să pun în practică la antrenamente…. știți voi, să-mi găsesc masa, să mă conectez la propriul corp, să înțeleg ce ar trebui să facă șoldul… să întăresc un pic articulațiile, să pot ajunge în punctul în care să pot spune că mă pot baza pe propriile picioare… Chestii d-astea… 🙂
