Am fost întotdeauna un bun observator. Nu m-am aruncat niciodată cu capul înainte în vreo acțiune. Am preferat întotdeauna să cântăresc bine deciziile și abia apoi să fac un pas în stânga sau în dreapta. Chiar și atunci când întâlneam o persoană pentru prima dată, vorbeam puțin spre deloc, preferam să observ persoana în cauză și abia apoi să decid dacă o primesc în cercul de prieteni sau nu. Mi-a plăcut întotdeauna să stau retrasă și să îi observ pe ceilalți. De-a lungul timpului, mi-am format ochiul pentru detalii, am învățat să observ fără să mă holbez la oameni, am învățat să fiu atentă la tonul vocii unui om, la gesturi mici și mari deopotrivă.
Sunt multe feluri de a privi o persoană. Când eram mică și voiam să îi pun în încurcătură pe ceilalți, să îi necăjesc îmi luam o față serioasă și îi priveam adânc în ochi (cu privirea aceea care este ca un cârlig pe care îl arunci până în stomacul omului). Cred că acesta este cel mai intim gest cu putință pentru că în momentul în care privești adânc în ochii cuiva se creează o conexiune aparte care îți permite să cunoști, să „citești” persoana din fața ta. Probabil, nu degeaba se spune că ochii sunt poarta către suflet. Mi s-a părut mereu fascinantă reacția oamenilor când îi privești adânc în ochi. Majoritatea se fâstâcesc și rup imediat contactul vizual, unora le poți citi groaza în priviri, le vezi micile spasme ale pleoapelor, unii își mișcă urechile spre spate, altora li se taie respirația. Între noi fie vorba, nu am întâlnit nicio persoană (nici măcar din familie) care să fie împăcată cu faptul că îi privești în suflet, să-ți lase impresia că îți spune „bine ai venit!”.
Există și privirea prin care provoci pe cineva (la luptă). E acea privire care merge spre ochii celuilalt fără să fie pătrunzătoare. Pur și simplu, privirile se ciocnesc pe la jumătatea drumului și vă tatonați o vreme din priviri. Genul ăsta de privire vine la pachet cu o cantitate mare de testosteron, agitație, nervi… La început, am crezut că așa te uiți la un adversar pentru a-l înfrunta. Până într-o frumoasă zi cu soare când Sensei mi-a spus să nu privesc spre ochii adversarului. Stai puțin… Dar unde să mă uit ca să fie bine?!, l-am întrebat eu. Țin minte că răspunsul a fost scurt și la obiect: „privești tot, e o privire difuză, ca și când i-ai vedea conturul”. Am înțeles ce mi-a spus și am experimentat acest mod de a privi. E altă viață. Este un mod activ de a privi pe cineva. Este foarte diferit față de ceea ce am perfecționat eu de-a lungul timpului, mă refer acum la un mod pasiv de a observa oamenii. În primul rând, felul acesta de a privi te „așază”, îți oferă calmul necesar care te ajută să recepționezi atacul. Mai mult decât atât, te obligă să respiri profund, abdominal și îți permite să sesizezi chiar și cele mai fine mișcări ale adversarului. Și cred că există și un bonus (deși nu sunt foarte sigură – mai trebuie să cercetez): acest mod de a privi un adversar, te „ascunde” astfel că celui din fața ta îi va fi greu să te citească. Explic imediat de ce cred acest lucru.
De regulă, la sală lucrăm anumite exerciții cu partener. Stabilim cum e atacul, cum e apărarea. Scurtă paranteză. Țineți minte ce vă spun acum. Încerca Sensei să ne învețe cum să ne ridicăm de jos. Și zice: „e ca atunci când citeva te ajută să te ridici”. Sau încerca să ne explice cum ne ridicăm de jos cu tot cu sabie: „e ca atunci când cineva trage vârful sabiei spre tavan și te ridici și tu”. Cred că „cineva”-ul meu e un figurant pentru că al naibii să fie dacă a venit vreodată să mă ajute să mă ridic. A trebuit să mă descurc singură. Închid paranteza.
Buuun, revin la povestea mea. Așadar, la antrenament repetăm diverse exerciții. Sper că ați reținut: știm care și cum e atacul și știm care este apărarea. Când lucrez cu Sensei (sau cu alți colegi avansați), mă așez în poziție și ar trebui să reacționez când vine atacul. Atunci încerc să exersez modul acela de a privi conturul unui om, încerc să fiu calmă, să respir… Problema este că același lucru face și Sensei… Încercarea mea de a „citi” mișcările lui Sensei, se „lovește” de un… geam puțin fumuriu care nu-mi permite să văd tot…. Văd mișcarea, dar o văd prea târziu ca să mai apuc să reacționez corect. Cel puțin, deocamdată. Colac peste pupăză, atunci decide și „cineva”-ul să își facă apariția și să mă ajute să sar în tavan. Asta este senzația pe care o am: că dintr-un salt aș putea să mă agăț de un neon și să stau acolo până îmi trece tahicardia. 🙂
Cam atât pentru azi. 🙂
