Există două lucruri pe care le-am urât încă de la primul antrenament de karate: kiai și flotările în degete.
- Kiai… Aveam vreo 7 ani când am început să practic arte marțiale. Singurul „element” cu care nu m-am putut împrieteni niciodată a fost acest kiai. Atenție! Nu pun la îndoială eficiența kiai-ului. Probabil, că unii simt o descărcare mai mare de forță, de energie când lovitura este aplicată cu kiai. La mine, nu e cazul. De fiecare dată când era vorba despre o lovitură decisivă, eu expiram puternic, fără acel strigăt. Întotdeauna simțeam o descărcare, uneori mai mare, alteori mai mică, depindea cât de concentrată eram la ceea ce făceam sau poate depindea de intensitatea loviturii. Am încercat să fac și eu precum colegii mei și de fiecare dată când a fost cu kiai, am simțit că am lovit doar de formă. N-am mai simțit acea descătușare pe care o simțeam fără kiai. La mine e invers: în loc să devină totul mai compact, se împrăștie! La vremea respectivă, Sensei a încercat să mă convingă, dar până la urmă a renunțat (o fi înțeles omul că n-are cu cine). Pe bune acum… eu urlu când văd un șoarece/șobolan (viu sau mort – că nu fac eu discriminări d-astea) și o fac (dacă-i viu) doar ca să-l sperii, să văd încotro fuge ca eu să pot fugi în partea opusă. Iar dacă-i mort, urlu ca să verific că nu face pe mortu’. Logic! 🙂 Ok, ideea e că la mine nu a venit niciodată natural acest kiai… Nu-l simt…
- Flotările în degete…. Oare chiar trebuie să vă explic de ce le uram?! Probabil că nu! Bun, sunt absolut convinsă că ne ajutau la…. ceva! Adică, nu poate fi vorba doar despre o oarecare doză de sadism a Senseiului nostru de atunci, la ceva trebuia să ne ajute. Oricum le uram din suflet! Singurul moment în care îmi venea să mă ridic și să plec acasă, era când îl auzeam pe Sensei spunând: „20 de flotări în degete!”. Atât de mult le-am urât, încât am îngropat adânc-adânc aceste amintiri.
Mi-am amintit de aceste lucruri pentru că la ultimul antrenament, executam ceva fără prea multă implicare și era executat prost (evident!), și Sensei mi-a spus că mă pune să fac cu kiai. M-au șocat vorbele lui! Se făcuse inima mea cât un purice. Wait… what?! Nooooo!! Well, what happened to the quiet ninja??!? Am protestat eu în gând. Între noi fie vorba, nu eram la antrenamentul de ninjutsu, ci la cel de sabie, dar când ești disperat te agăți de orice ți se pare că ar putea fi de ajutor. 🙂 Cert este că „amenințarea” mi-a prins bine pentru că m-a făcut să mă concentrez la ceea ce aveam de făcut.
Crezi că ești „multitasking”? Practică ninjutsu! S-ar putea să ai surprize….
Apropo de acest subtitlu… Eu, în general, pot face mai multe lucruri deodată. Aș putea spune că sunt „multitasking”…. Dar multitaskingul în ninjutsu este puțin diferit, în sensul că este vorba despre coordonarea mișcărilor corpului. Uneori, mă uit la Sensei, dar și la ceilalți colegi, și, deși pare că mă uit ca vițelul la poarta nouă, nu e chiar așa. Mă uit cu atenție (și îngrijorare, uneori – vorba cuiva 🙂 )și observ mici elemente pe care le rețin. Vă dau un exemplu, când intri într-o poziție trebuie să fii pe linie, genunchiul din spate spre exterior, umerii drepți, spatele drept, privirea înainte, corpul aliniat, distanța dintre călcâie să nu fie prea mare astfel încât să poți ridica piciorul din față, menținând înălțimea. Ah, da și să respiri. Totul se face simultan. Pare simplu, dar nu prea este.
Am ajuns în faza în care atunci când intru în poziție, știu exact ce nu fac bine. Parcă se aprind niște beculețe roșii: e prea mare distanța dintre călcâie și nu pot ridica piciorul, sau nu am umerii drepți, sau nu am deschis suficient genunchiul din spate, sau nu am tras și corpul după mine, sau n-am ridicat mâinile în momentul în care m-am retras, sau… oare am respirat?!… etc.
Unul dintre lucrurile pe care le înveți când practici arte marțiale, este răbdarea. De când m-am mutat în București (peste 16 ani) și am încetat să mai fac sport, ritmul vieții de zi cu zi m-a făcut de multe ori să ard etape, să mă grăbesc (nu știu exact unde…). De când am început să practic ninjutsu, mi-am amintit ce bine și frumos era când știam să am răbdare. Când nu mă grăbeam nicăieri. Este un sentiment extrem de plăcut. Acum am ajuns la concluzia că sunt dispusă să repet un exerciu extrem de simplu (cum ar fi intrarea într-o poziție) atât de mult timp cât este necesar pentru a îl face corect. E mare lucru să știi să ai răbdare… Cel mai frumos cadou pe care ți-l poți face, este să îți oferi timp.
