Ok… râd singură de jumătate de oră și nu e corect, suntem prieteni deci hai să râdem împreună. 🙂
Am venit azi de la antrenamentul de sabie ofticată nevoie mare. De ce? Veșnica problemă: nu șuieră bokkenul. 🙂 A încercat Sensei să-mi mai explice a nșpea oară cum e cu „priza vie”, că trebuie să fie o biciuire, că e ca atunci când ai apă pe lama sabiei și vrei să o scuturi în ochii adversarului. Eu înțeleg ce spune că… nah, vorbește în limba română… dar… problema e că din momentul în care am pornit cu sabia de sus, singura mea grijă este să pun frână ca nu cumva să dau cu bokkenul de pământ. Deci pornesc cu ideea de a pune frână, brațele sunt rigide și nu cuplează nimic cu nimic. Practic, îmi dau seama care e problema, dar nu reușesc să ies nicicum din ea.
Ajung acasă și, cum nu puteam lăsa lucrurile așa în pom, am mai exersat puțin. Inițial cu bokkenul. Nimic. Nu mi-a ieșit și pace. Decid să iau sabia. Între noi fie vorba, simt mult mai bine exercițiile și modul în care lucrează corpul când o folosesc. Sabia îmi dă un sentiment de „togetherness”, e acolo cu mine, o simt implicată, fiind considerabil mai grea decât bokkenul. Când lucrez cu sabia, dacă nu am o împământare bună, dacă nu stau bine pe picioare, am toate șansele să șuier eu pe lângă sabie pentru că mă trage după ea. 🙂
Fac câteva tăieri în gol cu sabia și încep să simt că lucrez cu mușchii spatelui, ceea ce e minunat. Dar încă nu șuiera. Zic: „buun, acum să încerc cu priza vie, să existe biciuire…” 🙂 Mă pregătesc, ridic sabia deasupra capului și… scutur apa imaginară în ochii adversarului (imaginar, la rândul lui)… 🙂 Rezultatul îl vedeți în poză. 🙂 V-am spus că sabia e mai grea… Ei bine, priza asta, chiar e vie. Atât de vie încât a luat sabia cu ea și a plecat din mâinile mele. Și dusă a fost! Am simțit cum pierd conexiunea cu sabia și am văzut-o cum s-a înfipt fix în crăpătura de lângă tocul ușii (a mai lărgit-o puțin, nimic grav). Există un spațiu gol de vreo 10-15 cm între partea de lemn și peretele propriu-zis și fix acolo s-a înfipt, fără să ajungă la perete.
Bun, acum m-am liniștit. E clar că mai am de lucru până când o să șuiere bokkenul și sunt dispusă să exersez până îmi iese. Nu am nicio problemă cu asta. Partea bună e că până în momentul în care a plecat din mâna mea, sabia a șuierat! 🙂 Deci, există speranță chiar și pentru mine!
Și dacă tot suntem la capitolul în care privesc jumătatea plină a paharului… Păi, admirând-o pe Excalibur din peretele camerei mele, m-am gândit că dacă am reușit eu să îi aplic sabiei o traiectorie atât de precisă încât să nimeresc o crăpătură de 2 cm, să nu stric nici lemnul, nici peretele și nici sabia (!!!), poate că o să-mi fie puțin mai ușor la aruncatul cu shuriken… 🙂 Sau poate nu-mi va fi mai ușor… dar poți să știi?! 🙂 Să rămânem optimiști!
A fost o zi interesantă! 🙂 Oricum, dacă tot a venit căldura o să încep să exersez în curte. 🙂
P.S. Sabia nu s-a înfipt în adevăratul sens al cuvântului, nu am dat tare. Pur și simplu a intrat în crăpătură și ar fi căzut dacă nu o țineam. Dar mi s-a părut fascinant faptul că a nimerit fix acolo. 🙂
