Încă din copilărie am auzit de atât de multe ori ideea că pentru a obține lucruri în viață, indiferent de natura lor, trebuie să tragi tare, până la epuizare dacă e necesar, încât la un moment dat mi se părea că sună mai mult a amenințare decât a îndemn pentru a reuși în viață. O bună bucată din viață am trăit-o sub imperiul ideii că este imposibil să obții ceva bun, coerent și pe termen lung în viață fără multă transpirație, sacrificii și nopți nedormite. Ca și când doar jertfind bucăți din tine, poți avea parte de performanțele pe care ți le dorești. Mereu am simțit că ceva nu este în regulă cu acest raționament. Cu atât mai puțin îl înțeleg când este vorba despre pasiuni.
În contradicție cu încrâncenarea și constrângerile cu care am fost educați să funcționăm, am descoperit recent un soi de libertate stranie care, însă, este greu de dus pe niște umeri deja apăsați cu atâtea și atâtea „nu”-uri și reguli care mai de care mai restrictive.
Una dintre ideile care sunt în total dezacord cu ceea ce a stabilit mintea mea că știe să facă, este tocmai ideea de non-acțiune. La unul dintre antrenamente l-am auzit pe Sensei spunând ceva ce m-a bulversat total. Am fost atât de zdruncinată de vorbele lui încât nu-mi amintesc nici contextul, nici vorbele exacte, dar ideea a rămas agățată de creierul meu, continuând să-mi tulbure apele și astăzi. Vorbea despre „o Cale care nu face nimic, și totuși, pășind pe ea, nu rămâne nimic nefăcut”. Este greu de explicat și mult mai greu de asimilat o astfel de idee pentru că este o credință împrumutată dintr-un spațiu cultural mult diferit față de cel în care trăim noi. La fel se întâmplă și în cazul celebrei sintagme: „artele marțiale sunt un mod de viață”, pe care o folosim adesea înțelegându-i parțial semnificația.
Bun, să ne înțelegem, în această libertate stranie despre care vorbeam mai sus, nu este exclusă nici munca asiduă, nici efortul, nici sacrificiul, însă accentul nu cade niciodată pe ele (sau cel puțin așa cred eu), ci pe transformări, căutări și deveniri. Nu jertfești bucăți din tine, ci le șlefuiești, le modelezi. Iar în momentul în care faci ceva în care crezi cu adevărat, nu simți că faci efort sau sacrificii, nu percepi activitatea ca fiind o muncă. Te bucuri, însă, de micii pași pe care îi faci, de faptul că mai urci o treaptă, sau că ești cu un pas mai aproape de sine.
Vreau să îi mulțumesc instructorului nostru, Vlad, pentru cursul de kenjutsu de astăzi. Antrenamentul nu înseamnă doar partea fizică, ci și o incursiune în istoria și în cultura japoneză. Pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine ce avem de făcut, Vlad ne-a adus o carte și apoi ne-a exemplificat densho-urile prezentate acolo, ne-a spus la ce trebuie să fim atenți, apoi am trecut la partea practică.
Nu mă pricep la densho-uri, dar îmi place să mă uit la modul în care erau desenați războinicii vremurilor. Aș sta ore întregi să mă uit la ele. Unele sunt mai „prietenoase” ochiului și parcă te ajută să înțelegi mai bine unele poziții, altele sunt mai ermetice și mai greu de descifrat pentru un profan ca mine. Chiar dacă nu citesc kanji-urile, îmi place să observ cum erau desenate/pictate/scrise. Există acolo o încărcătură emoțională imprimată de cel care a scris și a desenat. Evident, eu vorbesc acum despre un feeling pe care-l am când mă uit la ele, deci este foarte posibil să mă înșel, dar ideea e că mi se pare că sunt „vii”. Ei nu vorbesc despre sacrificii și muncă, ci despre dezvoltare, reușită și transformare. E o mică mare diferență în abordare… Mi se pare fascinant cum în acele vremuri oamenii erau atât de conștienți de corpul lor și de multitudinea de lucruri pe care le pot face dacă și-l folosesc corect. În schimb astăzi, am impresia că uneori uităm că avem un corp. Este uimitor cum ți se schimbă perspectiva când descoperi pas cu pas conexiunile din propriul corp.
Antrenamentul de astăzi a fost despre dedicare. Am înțeles puțin mai bine ce înseamnă „a practica arte marțiale ca mod de viață” și ce înseamnă a te dedica cu adevărat studiului. A fost o zi mohorâtă, cu nori gri și grei și cu multe reprize de ploaie. De regulă, în astfel de zile ne întristăm, devenim melancolici și ne afundăm în tot ce e bacovian pe lumea asta. Eu iubesc ploaia pentru că sunt de părere că are menirea de a ne trezi, de a ne purifica și de a ne pregăti pentru soarele ce va veni. Ascultându-l astăzi pe Vlad vorbind despre istoria școlilor de arte marțiale tradiționale pe care le studiem, și despre cei care le-au fondat, am simțit că am primit o gură de oxigen. Astfel de povești mă inspiră și îmi dau un imbold pentru a merge mai departe. Cumva m-am regăsit în pasinea și dedicarea lor, desigur păstrând proporțiile. În aceste povești există suflet și pasiune, există dorința de cunoaștere de sine și de transformare, dar și bucuria de a împărtăși cu alții trăirile și descoperirile tale.
Am înțeles astăzi că prețios este ceea ce construiești și modelezi în interiorul tău. Cărămidă cu cărămidă. Încet, cu multă răbdare, în propriul ritm. Uneori greșind, alteori îndrăznind. Dar întotdeauna crezând cu tărie în menirea ta și a drumului pe care l-ai ales. Am învățat că important este să nu construiești ziduri, ci universuri.
