Dacă mai exista vreo persoană care mai avea dubii în ceea ce privește incapacitatea mea de a da un titlu bun unui articol, acum cred că am spulberat orice urmă de îndoială. 🙂 Nu le am cu titlurile. Asta e! 🙂
Indiferent de evenimentul pe care urmează să-l trăiești în viață, „seara de dinainte” este cel puțin la fel de importantă (dacă nu chiar mai importantă) decât „dimineața de după”. Bunăoară, joi seară, înainte de reîntâlnirea cu Dr. Kacem Zoughari, m-a năpădit o sumedenie de frici, incertitudini și întrebări, toate amestecate cu entuziasmul real de a-l vedea din nou pe acest om deosebit. De la „aoleu, n-am progresat deloc”, „aoleu, cine știe ce mai descopăr despre mine”, până la „abia aștept seminarul” am trecut prin toate. Nu știu exact de unde au venit toate gândurile și fricile. Că doar nu vă imaginați că în martie, Dr. Kacem Zoughari ne-a marcat progresul cu liniuțe pe peretele din sală și acum ne verifica nivelul… 🙂 Nici pomeneală dar, știți cum e… neuronii mei când se plictisesc încep să scrie scenarii (îi bănuiesc sincer că sunt angajați în secret la Hollywood și scot filme pe bandă rulantă 🙂 ).
Nu o să scriu mult despre acest seminar… Ok, poate n-ar trebui să fac astfel de promisiuni pentru că… până la urmă, omul știe când pornește la drum și nu poate preciza cu exactitate când ajunge la destinație. 🙂
În cele trei zile de seminar, am lucrat cu lanț, cuțit, sabie scurtă, sabie lungă și, în mod evident, tehnici de luptă cu mâna goală. Vineri, lait motivul serii a fost „naname”. Exista o vreme în care știam ce înseamnă „naname”. Acea vreme n-a fost vineri. Vineri, uitasem. Evident, aș fi putut să întreb un coleg pentru că toți sunt amabili și mi-ar fi spus. Dar când vreodată mi-am făcut eu viața mai ușoară?! Niciodată! Nuuu, eu trebuie să sufăr, să conștientizez prostia, să o țin minte și, pe cât posibil, să o evit pe viitor (aici mai am de lucru). Am căutat pe net. Înseamnă „oblic, diagonală”, ceea ce e cât se poate de logic pentru că așa se și mișca Dr. Kacem Zoughari când îl tot repeta. Nu știu cum de nu mi-am dat seama că asta înseamnă, adică, pe bune, „amandină” n-avea cum să însemne!
Vineri, am lucrat cu colega mea Yvonne. Ceea ce a fost super-mega fun. Primul exercițiu a fost cum a fost… Vă dați seama că n-aveam cum să fim top din prima, eram încă în faza de încălzire. La al doilea, parcă am început să mai mișcăm ceva… În schimb, la al treilea exercițiu, care era cumva asemănător cu ce făcusem până atunci, am făcut noi ce am făcut (n-aș putea spune exact ce) și am reușit să punem masă și să ne dezechilibrăm una pe alta. Mai exact, să ne dărâmăm una pe alta. Mamăăă, zici că-l prinsesem pe Dumnezeu de-un picior! Mare fericire, mare! Batem palma, facem dansul fericirii, nu mai era nimeni ca noi. În sfârșit, reușisem să punem masă! Însă, pe măsură ce se apropia Dr. Kacem Zoughari de noi (pentru că trecea pe la fiecare pereche de practicanți în parte), începea să se contureze ideea că ceva nu e tocmai ok în Univers (cred că pacostea asta de Mercur era din nou retrograd). Ne uitam la ceilați și la ce le explica și… parcă nu mai semăna cu ce făcuserăm noi și ne-a dat cu panică.
Eh, când e cu panică atunci îți vin cele mai proaste idei din lume. Și am avut câteva. Una dintre ele a fost să ne mutăm cu o pereche sau două mai încolo ca să mai câștigăm timp până ajunge la noi, în speranța că ne prindem ce nu era în ordine (vă dați seama că era un plan sortit eșecului că nu ne-am fi prins nici în 1000 de ani). Altă idee a fost să ne mutăm pe partea pe care fusese deja, doar-doar uită de noi și scăpăm de rușine 🙂 . Până la urmă a câștigat cea care a vorbit prima, adică Yvonne care a spus ferm: „Ok… Eu m-am făcut de râs de două ori până acum, e rândul tău. Când vine te atac eu”. Avea dreptate, chiar era rândul meu. Ajunge Kacem la noi, încep eu, pun masă, o dezechilibrez pe Yvonne… El se uită la noi și zice: „Hmmm… ăsta e exercițiul anterior, l-am făcut deja” și ne arată cu multă răbdare, cum ar fi trebuit să facem. Și uite așa, ne-am dat seama și care era „buba” din Univers: aveam noi un mic delay. 🙂 Și noi, mai ardelenește așa… ne spui gluma acum și râdem peste o oră. 🙂
A mai fost o fază drăguță și sâmbătă. Lucram cu sabia scurtă și cu sabia lungă. Trebuia să recepționăm, să absorbim o lovitură. Dr. Kacem Zoughari a spus de câteva ori: puneți greutatea pe piciorul din spate și împingeți”. De fiecare dată când a spus-o, toți neuronii mei apăsau butonul de panică… Dude… c’mon… iegzistă posibilități care se poate și posibilități care nu se poate. Deci… să recapitulăm: pun greutatea pe piciorul din spate sau împing? Că eu p-amândouă nu pot să le fac. 🙂
Au fost trei zile în care ne-am distrat, dar am și învățat multe lucruri. Uneori, vorbele lui Dr. Kacem Zoughari rup coaja de pe rana de care aproape că uitaseși, iar aceasta redevine carne vie. Așa simt vorbele lui și chiar dacă nu le deslușesc înțelesul imediat (și nici nu întreb pentru că de regulă nu ratez nicio ocazie să tac 🙂 ), știu că am timp să le întorc pe toate părțile până când reușesc să vindec „rana” frumos, fără semne. Antrenamentele din acest weekend au reprezentat o succesiune de pași domoli, blânzi făcuți spre lumina interioară, pe care de multe ori ne e teamă să o privim pentru că avem impresia că ne va orbi. Dar adevărul este că nu lumina ne orbește, ci frica. Am învățat în aceste zile, că răspunsurile vin mai ales atunci când uiți de întrebări.
Unele locuri ajung să ne fie biserici, chiar dacă n-au nimic sfânt în ele (cel puțin nu judecând după regulile impuse de religii). Dar chiar și așa ele au puterea de a ne repara sufletele bușite de viață în diverse momente. În astfel de locuri ne simțim ocrotiți de lumea exterioară, și partea frumoasă este că acolo nu există ziduri mari și groase care ne izolează de ceilalți. Dimpotrivă, există numeroase uși care mai de care mai îmbietoare. În astfel de spații, înflorește în noi speranța, încrederea, curajul. Dar, poate cel mai important lucru este faptul că ni se permite să fim în continuare copii.
Privindu-l în aceste trei zile pe Dr. Kacem Zoughari, mi-au venit în minte pasage din „Micul Prinț”, ceea ce m-a surprins pentru că nu am mai recitit de multă vreme cartea lui Antoine de Saint-Exupéry. Dar uneori, Dr. Kacem Zoughari pare desprins din această poveste. Ascultându-l vorbind, explicând, înțeleg mai bine vorbele Vulpii (citez din memorie): „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi. Oamenii au uitat acest adevăr, dar tu nu trebuie să-l uiți”. Sau vorbele Regelui: „E mult mai greu să te judeci pe tine, decât să-l judeci pe celălalt. Dacă reușești să te judeci drept, înseamnă că ești cu adevărat înțelept”.
Vreau să îi mulțumesc lui Dr. Kacem Zoughari pentru răbdarea cu care a explicat fiecare procedeu în parte de nenumărate ori, mai ales atunci când spuneam pe gură că am înțeles, dar eram contraziși de mimica, gestica și de ochii noștri care urlau că „nu, n-am înțeles”. Și de asemenea, mulțumirile se îndreaptă și către Sensei Cristian Laiber pentru organizare și pentru șansa de a reîntâlni un om cu adevărat deosibit.
