Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!
(Ion Minulescu, A XI-a poruncă)
Aproape la fiecare antrenament îmi vin în minte versurile lui Ion Minulescu și apoi îmi dau seama că mai am mult până departe. Gândul acesta nu mă descurajează, dimpotrivă! Îmi dau seama cât de norocoasă am fost când am descoperit Raiden Dojo. Astăzi, vreau să vorbesc despre importanța alegerii/găsirii unui Sensei bun. Nu-i ușor deloc, dar aceasta este cheia atunci când decizi să practici arte marțiale. Fără un îndrumător bun, riști să te rătăcești pe calea aleasă.
Mi-a amintit o prietenă de pe Facebook, Oana, de René Char care spunea, în „Oamenii dimineții”, despre poezie că este „iubirea realizată de dorința rămasă dorință”. Așa e și-n teatru, și-n film, și-n literatură, și-n muzică. Nu i-a lipsit nimănui Hamlet înainte ca Shakespeare să-i aștearnă povestea pe hârtie în felul în care a făcut-o. Arta, în general, nu ne lipsește înainte de a se naște. Dar există un gol imens în noi, dacă nu se naște deloc. Și e greu să-l umplem cu ceva.
Aceleași principii se aplică și în cazul artelor marțiale. Îmi place foarte mult cum îi numesc vorbitorii de limbă engleză pe practicanții de arte marțiale, „martial artists” (chiar sunt artiști). Mi se pare că surprinde mult mai bine esența practicii marțiale decât secul și banalul nostru „karatist” aplicat oricui, oricând, oricum. Dacă privim practicarea artelor marțiale doar ca pe un sport, am pierdut din vedere esențialul.
Nu simplul fapt că practicăm arte marțiale ne schimbă existența profund, ci Omul sub îndrumarea căruia pornim pe această cale. Oamenii ne influențează, nu un anume sport. Este un drum lung și pe alocuri extrem de frustrant, de aceea este vitală relația pe care o stabilești cu Senseiul. Modul în care comunici cu el, cât de receptiv ești la informațiile pe care ți le oferă, modul în care alege să îți transmită din cunoștințele lui. Toate contează! Mult!
Când am început să practic arte marțiale (Shotokan, aveam vreo 7 ani) mi-a plăcut foarte mult, pe lângă partea practică, faptul că Sensei Oprea Marian ne vorbea despre Japonia, ne explica ce înseamnă anumiți termeni, ne recomanda cărți (ba chiar ne și împrumuta câte o carte). Toate aceste lucruri au contat foarte mult, cel puțin pentru mine. Știu și acum cum îl cheamă (chiar dacă au trecut mai bine de 26 de ani de când l-am văzut și am vorbit cu el ultima dată), îmi amintesc replici, îndemnuri, cum decurgeau antrenamentele.
În clasa a XI-a (după o pauză de un an și ceva în practicarea artelor marțiale), am reluat antrenamentele pentru că am decis că mi-e lene să învăț pentru încă o materie la BAC, așa că am ales să dau probă la sport. Mă mutasem în Moreni (Dâmbovița) și auzisem că există un Sensei care predă Shorin Ryu (n-aveam nici cea mai vagă idee ce înseamnă asta). Timp de doi ani am mers de trei ori pe săptămână la antrenamente, dar habar n-am cum îl chema pe Sensei (țin minte doar că era tânăr – pe la 30 de ani, blonduț, cu oarece plete, foarte înalt, cu cioc/barbă și purta mereu o bandană pe cap) și nici acum nu îmi este foarte clar ce este Shorin Ryu. Parcă să zic că era un fel de Shotokan, dar pozițiile erau mai scurte. Nu-mi amintesc mare lucru despre antrenamente, doar că erau mai pe forță așa… De altfel, și Sensei părea bine făcut, cred că mergea și la fitness… Cert este că nu comunica mai deloc cu noi, drept urmare nu am rămas cu nimic după doi ani de practică, în care n-am lipsit de la niciun antrenament. E drept că am luat o notă bună la proba de sport, dar experiența în sine mi-a lăsat un gust amar. Nu mi-a plăcut niciodată să fac ceva doar ca să am de ce să ies din casă. Dacă nu învăț ceva, nu văd rostul deplasării.
În 2006, când m-am mutat în București, mi-am dorit să reiau antrenamentele. Am mers pe la multe săli (peste 10!) ca să văd care este atmosfera, cum decurg antrenamentele. Nu am găsit niciun loc care să mă atragă, să-mi doresc să rămân la antrenamente. Forță, forță și iar forță, uneori replici răstite, plutea multă plafonare în aer peste tot și am rămas cu impresia că oamenii (atât practicanții cât și Senseii) veneau la sală ca la serviciu. Ceea ce îți cam taie din elan.
Cred cu tărie că te intersectezi cu unii oameni fix în momentul în care ai nevoie de experiența lor. În februarie 2022, când m-am dus la primul antrenament de ninjutsu eram ferm convinsă că nu o să rămân, judecând după experiențele anterioare. N-am vrut să citesc nimic despre Sensei Cristian Laiber, n-am căutat biografii pe net, până la urmă ceea ce conta cu adevărat pentru mine era atmosfera de la antrenament.
A fost foarte important faptul că în dojo am găsit o atmosferă prietenească (nu se compara cu nimic din ceea ce văzusem și trăisem până atunci). În plus, am fost fascinată de multitudinea de arme specifice luptătorilor ninja, de cărțile și revistele despre arte marțiale pe care le-am văzut acolo. Cu greu m-am abținut să nu mă transform în Dee Dee din „Laboratorul lui Dexter” și să încep să întreb pe acolo „wow, asta ce face…, dar asta…, dar asta??”. Dar cel mai important aspect care m-a determinat să continui, a fost modul în care abordează Sensei cursul în sine. N-am văzut niciodată un profesor (nici la școală, dar nici în alte săli de antrenament) care să aibă atâta răbdare cu elevii, care să își adapteze discursul în funcție de nivelul de experiență al elevului. Bine, pentru mine a contat mult și faptul că nu m-a pus să fac flotări în pumni și în degete (recunosc, mi-era puțin frică de asta 🙂 ).
Nu știu ce admir mai mult la Sensei Cristian Laiber. Pasiunea? Talentul? Dăruirea? Poate bucuria cu care ne explică fiecare procedeu în parte la sală, poate maniera vie în care ne povestește din experiențele sale, poate toate la un loc… Văzându-l cum se implică în fiecare antrenament, înțeleg mai bine simplitatea omului-artist sau a artistului care știe ce este omenia.
Artele marțiale tradiționale reprezintă o trecere fluidă prin timp, prin vremuri, prin societatea tot mai frământată de miile de probleme cotidiene. O trecere a situațiilor, a formelor și a oamenilor. Reprezintă modul nostru de a „răspunde” la tot ce ni se întâmplă în viață. Dar dincolo de freamăt și de visare, artele marțiale tradiționale reprezintă și o știință exactă. Una riguroasă. Măsurabilă. O știință care știe foarte bine să-și cadențeze ritmul și măsura pentru a fi pusă în mișcare. Pentru a te putea descurca într-o astfel de lume, ai mare nevoie de un îndrumător bun. Unul care să te învețe să îți acorzi timp pentru a crește, pentru a te dezvolta, unul care să știe să îți dea la momentul potrivit un crâmpei de învățătură menit să te ajute să mai faci un pas înainte.
Veți spune că sunt subiectivă. Așa este, sunt! Nici nu pot fi altfel. Dar acest text, nu-i un discurs elogios la adresa lui Sensei Cristian Laiber (nu că nu l-ar merita). E doar bucuria, recunoștința, conștientizarea șansei pe care o am de a învăța de la un om care își dedică viața studierii artelor marțiale. Și mai este, dacă vreți, modul meu de a sublinia importanța căutării unui Sensei bun.
Știu că este greu și de multe ori ne ascundem sub umbrela lui „nu am timp”, știu că trăim într-o țară în care scara valorilor s-a răsturnat, dar tocmai de aceea e bine să depunem un pic de efort în a găsi mentori care ne pot ajuta să evoluăm.
Selma Lagerlöf spunea despre cultură că este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat. Este bine să învățăm de la cei mai buni, pentru a ne asigura că lăsăm în urmă ceva bun.
Pot doar să sper că veți avea răbdarea necesară pentru a căuta persoana potrivită care să vă îndrume pașii în artele marțiale. Și, în final, veți avea norocul să o găsiți.
