În momentul în care am decis să mă apuc de sport, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la Decathlon. Aveam nevoie de un trening. L-am ales mândră nevoie mare și m-am pus pe treabă fiind convinsă că o să dărâm munții. N-am mai purtat trening din… școala generală. La vremea respectivă, era îmbrăcămintea mea preferată pentru că îmi permitea să mă mișc în voie. Abia așteptam să îl îmbrac și să fac sport.
Spre marea mea mirare, cele achiziționate din Decathlon (au și câte o siglă foarte populară pe ele) sunt primele treninguri care „mă țin”, nu-mi dau voie să mă mișc cum trebuie. Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva până acum! De când am început să merg la antrenamente, am schimbat 3 treninguri. Toate au aceiași problemă: sunt prost croite. Eu înțeleg că nu mai încurajează nimeni ideea de sport, dar nici pantaloni de trening nu se mai fac ca lumea??!!?? Singurul lucru pozitiv în toată această poveste cu treningurile de firmă, e că pot face liniștită parada modei când duc gunoiul… 🙂
Vă spuneam data trecută că sper să reușesc să fac exercițiile atât de bine încât să simt că merit să am un kimono. Ei bine, nu pot să spun că am făcut ceva corect 100%, dar pentru că m-au enervat treningurile… Acum am pantaloni de arte mațiale. Altă viață. Mă pot mișca în voie. Partea proastă e că nu mai pot da vina pe pantaloni dacă nu intru în poziția corectă. Asta e! Win some, lose some!
Recapitulez ce am învățat în școala generală la anatomie
De câteva săptămâni o țin într-o febră musculară, mereu în alte părți ale corpului. Am descoperit o grămadă de grupe musculare de care nu am fost conștientă până acum. Am pus mâna pe manualul de anatomie și mi-am amintit o informație prețioasă: există aproximativ 650 de mușchi în corpul uman. Nu e cea mai bună veste pe care am primit-o, dar sunt hotărâtă să îi dovedesc pe toți! Așa că, în fiecare zi fac exerciții doar-doar scap mai repede de febra musculară. Spun cu mândrie că între timp, am mai câștigat la capitolul mobilitate.
La unul dintre antrenamente, unul dintre Sensei ne-a spus, în timp ce noi ne străduiam să stăm într-un picior, că dacă nu avem pregătire fizică bună sau măcar o mobilitate bună, înseamnă că nu suntem unde trebuie (am redat ideea). Într-un fel, are dreptate. E nevoie de pregătire fizică. Dar eu, deși aud tot, de multe ori rețin doar ce-mi convine. În acest caz, mi-a fost clar că sunt exact unde trebuie câtă vreme am o oarecare mobilitate. Pentru restul de informație, am dat un mic skip, cu gândul că o să vină ea și pregătirea fizică. Oricum, eu sunt dispusă să o aștept cât e nevoie… 🙂
Sala de antrenament
Vă pot descrie tavanul în amănunt. Pe el îl văd cel mai des. Trebuie să existe o cale să câștigi o confruntare chiar dacă ajungi pe jos. Ceea ce am observat, însă, este faptul că suport mai ușor când îmi este răsucită mână, încheietura…. V-am spus, la mobilitate, stau puțin mai bine. După ultimul antrenament, am avut și primele 4 vânătăi: 3 pe mâna dreaptă și una pe mâna stângă. Habar n-am când au fost făcute pentru că nu m-a durut nimic în timpul antrenamentului, le-am observat abia când am ajuns acasă. Am fost foarte mândră de ele! Nu am mai avut o vânătaie de când jucam fotbal cu prietenii pe afară.
Există un băiat la sală care se rostogolește drept și ajunge în picioare, în poziția corectă. Zici că-i pus pe sârmă. Pare că face totul fără niciun pic de efort. Eu… mai în zig-zag așa… Am încercat și acasă și, deși am o linie dreaptă în cameră, tot ating uneori ba patul, ba masa, ba scaunul… E drept, că eu de mică mi-am dorit să fiu Zorro și cred că acum îmi repet semnătura. Dar nu-i problemă, o să îmi iasă!
Prima sabie de lemn
Am reținut ideea că mânuirea sabiei, te poate ajuta să intri corect în poziție, așa că în fiecare zi exersez în oglindă. În prima zi, a fost amuzant pentru că nu am apreciat corect distanța și era să sparg oglinda de câteva ori. Poate, totuși, e un lucru bun că n-am carnet de conducere…
Sony a înțeles rapid că nu le am, așa că de câte ori mă vede cu sabia în mână se urcă pe geam și mă privește lung…. cu atenție și îngrijorare. Îi citesc în priviri fel de fel de reproșuri: potolește-te că ne dau oamenii ăștia buni afară; o să rămân fără casă din cauza ta; pleacă cu ciomagul de lângă mâncarea și apa mea. Abia aștept să învăț să mă mișc mai bine și să pot ieși în curte. Oricum, între noi fie vorba, faza cu lovitul oglinzii a fost doar într-o zi, nici nu știu de ce se agită atât!
Vă spuneam că o să vă țin la curent cu progresele mele mici. Mă mai pot lăuda cu unul. După antrenament, la plecare, am văzut în curtea școlii un șobolan MARE. De regulă, când văd un șoarece/șobolan viu sau mort (ăsta era viu!), eu urlu. Dar acum sunt un ninja… șiiiii un ninja trebuie să fie discret, rapid, nevăzut, silențios. Așa că, am făcut stânga-mprejur și am fugit silențios și rapid. Acum că mă gândesc bine, cu toată oboseala acumulată în două ore de antrenament și cu febra musculară, am alergat foarte repede, nesperat de repede, am respirat corect ca să rezist mai mult și să ajung cât mai departe… Da, da… cred că încep să am și pregătire fizică. Ca să ne înțelegem corect: am fugit doar pentru că nu poți să știi niciodată dacă în spatele unui șobolan nu se află Master Spliter (știți voi… Senseiul din Țestoasele Ninja) și…. încă nu sunt pregătită să mă lupt cu el…. Încă! 🙂
