Cred că sunt încă un copil, tot ceea ce văd mă uimește. La antrenamente, de exemplu, fie că urmăresc un exercițiu pe care urmează să-l facem, fie că îl ascult pe Sensei vorbind, în mintea mea e wow, după wow, după wow. Încă simt acea dorință, acea bucurie, acel entuziasm de a acumula cunoștințe noi, de a învăța. Dacă ar fi după mine, eu m-aș duce și zilnic la antrenamente pentru că nu există niciun pic de rutină în ceea ce facem noi acolo. Este o artă în permanentă schimbare, adaptare care-ți ține viu interesul.
Atât de bine am înmagazinat totul, încât dacă aș fi față-n față cu un atacator, aș putea să-i explic cu lux de amânunte cum și în câte moduri l-aș putea imobiliza. Și, evident, aș spera să-l intimidez doar cu cunoștințele mele și să fugă respectivul. Cred că v-am mai spus că e destul de greu să mă bată cineva la teorie, pe mine practica mă ucide. Din păcate pentru mine, cred că încep să pierd din legătura cu copilul din mine pentru că, se pare, că îmi este greu să imit ceea ce văd. Mi-ar părea foarte rău să fie așa… Când eram mică, asta îmi ieșea de minune, acum e puțin mai greu. De aici derivă și unele situații… comice… Ceea ce vă povestesc mai jos, s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni…
Așadar, iată-mă într-o frumoasă zi de sâmbătă la antrenamentul de sabie japoneză. Ne arată Sensei un exercițiu. În momentul în care-l urmărim pe Sensei pare relativ simplu. Te atacă adversarul, te aperi și contra-ataci. Easy peasy lemon squeezy… Nu? Hmmm… Păi, să vedem… Trebuia să facem un pas înapoi în timp ce „măturam” atacul adversarului, un pas înainte pentru contra-atac… Problema (cel puțin în cazul meu) apare când sunt mai mulți pași de făcut. Zici că pornește cineva mașina de făcut ceață în creierul meu și am două picioare stângi și, evident, două mâini stângi.
Lucram cu colega mea Alina. Ne străduiam amândouă: „Deci… tu ataci și eu mă apăr”…, „Cum era?”, „Stai că am uitat!”, „Hai de la început”, „M-am așezat bine în poziție sau nu?”… Era un fel de mama împunge și eu trag în variantă modernă.
Dar să știți că în toată această aparentă neseriozitate a noastră, noi chiar ne dăm toată silința și de multe ori ne iese. Nu și în sâmbăta respectivă (probabil, iar era Mercur retrograd, c-așa face el când ți-e lumea mai dragă).
Cumva, cea care se apăra nu „mătura” bine atacul și rămâneam cu săbiile în X, ne împingeam una pe alta, dar nu reușeam să depășim acel punct. Eram acolo, forță pe forță. Și nu era bine… Ne mai opream, ne mai uitam la ceilalți… Fraților, zici că era fizică cuantică… Pur și simplu, nu se lipea nimic de noi, eram… blank.
Colegului nostru Emil (care este avansat) i se face milă de noi și vine să ne scoată din dileme. Se oferă să îi explice Alinei ce ar fi trebuit să facă. Așa că eu îl atac pe Emil, el se apără. Însă… ghinion. Ajungem amândoi fix în aceiași poziție de X, semn că ceva nu era ok nici la mine, nici la el. „Stai, nu e bine, hai de la început”, zice Emil. În secunda doi, o aud pe Alina care-mi zice cu oarecare disperare în glas: „Ei, poftim! L-ai stricat pe Emil!!! Sper că ești mulțumită!”
Adevărul este că în momentul în care am ajuns cu săbiile în X, primul meu gând a fost: „Aoleu! L-am contaminat cu neștiința mea și nici măcar n-am strănutat! Săracul om, îl bag în carantină nevinovat timp de 7 zile!”. Strigătul deznădăjduit al Alinei a fost doar o confirmare a propriilor mele gânduri.
Desigur, atât eu cât și Alina știm foarte bine că nu există cale ușoară și că nici neștiința și, spre disperarea noastră, nici știința nu se transmit ca un simplu virus, așa că nu ne rămâne decât să ne străduim în continuare.
