Știți că nu prea le am cu matematica, dar dacă mă gândesc bine, de vineri până azi, la ora la care scriu aceste rânduri, am adunat vreo 4-5 ore de somn. Motivele sunt simple: emisiunea de la radio, festivalul Sanremo, preselecția pentru Eurovision – au fost multe de făcut, de văzut și de comentat în scris. Cu toate acestea, azi dimineață am făcut ceva ce nu fac niciodată de bună voie și nesilită de nimeni: m-am trezit înainte să sune alarma telefonului. Ba mai mult decât atât, am făcut și cafeaua înainte să sune alarma.
Pe la ora 9.00, am pornit spre sala de judo a liceului „Mircea Eliade” unde, de la ora 10.00 urma să înceapă seminarul de sabie, despre care v-am tot spus zilele astea. Eram pregătită să fac fotografii dar să și filmez. Am luat cu mine și camera video. Am descoperit recent că are o funcție interesantă: poți conecta telefonul la ea pentru a filma din două unghiuri diferite. Ca să îmi ușurez munca, am luat cu mine un trepied mic pentru a fixa telefonul pe el. Vă spun, era planul perfect! Am ajuns în vestiar și după ce m-am schimbat, am zis că ar fi bine să fixez telefonul pe stativ.
Paranteză. Am omis să vă spun că de când am sabie și mă joc cu ea aproape zilnic, am făcut mușchi. E drept că nu am știut exact cât de puternică sunt, până astăzi. Închid paranteza.
Buuun, pun telefonul în suport și încep să-l înșurubez cu entuziasm în stativ. La un moment dat, rămân cu suportul telefonului într-o mână și cu picioarele stativului în cealaltă. Mă uit mai bine și constat că am rupt șurubul. Acum, nu știu exact din ce era făcut șurubul, dar din lipsă de informații și ca să mă simt și eu bine, o să spunem simplu că era din fier.
Faza m-a ofticat rău pentru că eram ferm convinsă că avusesem și eu o idee bună… dar știți că nu renunț cu una cu două. M-am gândit: păi, n-am eu două mâini?! Să le folosesc, zic! Desigur, m-ar fi ajutat dacă aș fi avut și cel puțin doi neuroni activi, dar asta e, a trebuit să mă descurc cu unul singur. Partea bună este că a funcționat ușor conectarea celor două aparate, iar rezultatul (adică filmările) n-au fost chiar groaznice.
Trebuie să vă spun că îmi place să merg la seminarii. La astfel de întâlniri este o atmosferă aparte. Vin cei avansați, vin și începători, sunt oameni de vârste și profesii diferite, care locuiesc în orașe diferite, dar pe care-i unește pasiunea pentru arte marțiale, pentru sabie japoneză. Găsești multă inspirație acolo. Nu e nimic ostentativ, nu-ți impune nimeni un model (așa cum se întâmplă la tv sau în presă), dar e acolo, te simți încurajat să continui, știi că faci parte din ceva frumos. Aș fi putut să stau, într-un colț, să-i urmăresc antrenându-se toată ziua fără să mă plictisesc. Este fascinant să vezi oameni care, din pasiune, caută să se perfecționeze, dăruiesc cu generozitate din cunoștințele lor și nu te privesc de sus chiar dacă ești începător, ba chiar au răbdare să îți explice când greșești. E mare lucru ca atunci când te poticnești, să te uiți în stânga sau în dreapta și să poți găsi îndrumare fie întrebând sau doar privindu-i pe colegi.
Atmosfera relaxată, prietenească, sfaturile primite de la Sensei, pildele amintite, simplul fapt că te afli într-un grup de oameni pasionați, dedicați – toate au menirea de a mai risipi din ceață, de a mai înlătura câte o pietricică de pe creier. Încet-încet, se face lumină. Când ai în față oameni care se antrenează constant de peste 30-40 de ani, încercând să își îmbunătățească tehnica și fiind într-o permanentă căutare, înțelegi altfel noțiunea de răbdare.
Și mai înțelegi ceva în astfel de momente: ce înseamnă să fii cu adevărat pasionat de ceva! Pasiunea adevărată nu se domolește în timp, dimpotrivă. Căutarea continuă îi alimentează „focul”. Cel puțin asta văd eu la colegii mei. Azi, când te întreabă cineva, ce pasiuni ai, mulți sunt tentați să enumere câteva hobby-uri. Tot mai puțini trăiesc/ iși dedică viața unei pasiuni. De aceea mi se pare fascinant să fii în mijlocul unor astfel de oameni.
Bine, nu pot să spun că azi mi-au ieșit tehnicile. Dar chiar și așa, am plecat de acolo mai bogată și știu că sunt pe drumul cel bun. Și asta este mare lucru (mai ales în ceea ce mă privește pentru că în momentul de față sunt într-un mare război cu mine).
P.S. Apropo de tehnici… Sâmbătă, am ajuns la două concluzii:
- E clar că am un înger păzitor (sau poate e o armată întreagă pentru că unul nu cred că face față).
- Bokkenul meu mă urăște.
Pe scurt, ce s-a întâmplat. Mă gândisem vineri seară să iau la mine sabia ca să pot lucra sâmbătă cu ea la antrenament. Eu am lucrat cu sabia doar acasă, nu am luat-o niciodată la antrenament, acolo am avut la mine doar bokkenul. M-am răzgândit în ultima secundă și am lăsat sabia acasă. Nici acum nu știu de ce.
La antrenamentul de sabie, sâmbătă, am făcut un exercițiu relativ simplu. O tăiere cu pas înainte urmată de o tăiere pe retragere. Când trebuia să fac pasul înapoi, schimbam garda pe sabie (mâna stângă trecea sus și dreapta jos). La prima încercare, când a trebuit să schimb garda, eram cu mâinile deasupra capului și, spre ghinionul meu, n-am prins bokkenul la timp.
Ghiciți unde s-a proptit bokkenul? Păi, în capul meu, evident!
Acum imaginați-vă cum ar fi fost să fi lucrat cu sabia… Țineți minte ce am spus la începutul textului, nu? E grea, am făcut mușchi cu ea… Un cucui îmi lipsea acum!! Și am spui cucui pentru că așa sunt eu, o mare optimistă!
Acum înțelegeți de ce am crezut că bokkenul mă urăște, nu? Adică, după ce că nu mai vrea să șuiere (deși a șuierat la un moment dat când făceam tăieri, jur!), să mi se întâmple și asta acum?? Trebuie să găsesc o cale să mă „împac” cu bokkenul, nu o putem ține așa la nesfârșit.
