Vă spuneam că de ceva vreme am început să practic ninjutsu la Raiden Dojo din București. Și-mi place de mor! În fiecare săptămână mai descopăr ceva despre mine. M-am gândit că ar fi amuzant să vă țin la curent cu progresele (mici-mici-mici) pe care le fac.
La început mi s-a părut floare la ureche. Învățam cum să ieșim din anumite prize… Nici nu pot să zic că eram obosită la finalul antrenamentului. Plecam acasă fluierând. Ba chiar începusem să cred că o să-mi fie foarte simplu să pricep și prizele alea (pe care, între noi fie vorba, le-am hulit și le-am desconsiderat în toată copilăria). Recunosc că deși primele două mișcări dintr-un exercițiu îmi sunt clare, le văd, pe următoarele se așează un val de ceață și totul devine ușor confuz în mintea mea. E o încrengătură, un fel de mațele-ncurcate în care vezi ce faci în funcție de situația din teren. În fine, o să le înțeleg până la urmă.
Febra musculară
Așadar, mi s-a părut ușor până într-o zi cu soare când Sensei mi-a spus că ar fi bine să învăț și eu ceva. De exemplu, să mă rostogolesc și să mă ridic de jos. Pe bune?! Adică, nu bag mâna în foc pentru rostogolit, dar să mă ridic de jos chiar pot! Am protestat eu în sinea mea. În timpul antrenamentului, m-am rostogolit de vreo 20-25 de ori și m-am ridicat de la sol tot de atâtea ori. Surprize-surprize, nu făceam corect nici una, nici alta. Dar nu mă las eu demoralizată cu una cu două!
Oricum, șocul cel mare a venit abia a doua zi când am constatat că nu mai puteam să merg din cauza febrei musculare. Totuși, eu merg cu bicicleta, merg mult pe jos… să pățesc așa ceva din câteva rostogoliri și ridicări de la sol… e prea mult! Așa că m-am ambiționat și timp de o săptămână, zilnic, am făcut exerciții de „încălzire”. Atunci am descoperit că nu mai pot să fac podul de jos, lumânarea, mai mult de 5 fandări corecte, sfoara înainte (că în lateral nici nu se pune problema). Șoc și groază!
Am aripi?!…
În fine, mi-a trecut febra musculară, iar la următorul antrenament am făcut niște exerciții de încălzire pe care eu nu le știam. Pentru glezne, picioare, spate, mâini, coloană. A fost minunat și m-a ajutat puțin faptul că am făcut zilnic exerciții acasă. Amuzant a fost când m-am trezit a doua zi după antrenament. Inițial am crezut că mi-au crescut aripi. Dar nu! Eram doar conștientă că am omoplați. Știu exact unde sunt și ce formă au. Dacă aș avea talent la desen, le-aș face portretul. Deși îi am de când mă știu, abia de curând ne-am cunoscut cu adevărat.
Am mai aflat două lucruri despre mine, dar încă le procesez pentru că nu m-am împăcat deloc cu ideea. În primul rând, nu știu să dau cu pumnul. E foarte greu de acceptat ideea. Adică, îl văd pe Sensei, văd că mișcă gura, aud cuvintele, dar creierul nu procesează informația. Nț, nț, nț… adică, ce vrei să zici? Că după 12 ani de karate, eu nu știu să dau cu pumnul?! Noooo!
Dar asta nu e cea mai mare tragedie. Să fiu sinceră, nici nu mi-a plăcut vreodată să dau cu pumnul. Până acum nu am văzut nimic elegant, frumos în a da cu pumnul. Mi s-a părut mereu o lovitură banală. Orice idiot dă cu pumnul. Nu mai cred asta acum. Dar e adevărat că am preferat mereu loviturile de picior. Și chiar le executam bine, cel puțin asta mi se spunea atunci. Dar ce credeți? Nici cu piciorul nu lovesc corect! Iar această constatare chiar a durut.
Să ne înțelegem, miza nu e să aplic pumni și picioare în stânga și-n dreapta. E vorba despre a deveni sigură pe mine, să știu că mă pot apăra în caz de ceva, să pot ieși întreagă dintr-un conflict. Pentru a fi sigur pe tine, trebuie să stăpânești o tehnică, să ai control…
În fine, sunt sigură că până la urmă o să le învăț cum trebuie. Îmi dau seama că sunt încă în faza în care mă mir că nu mai pot face unele exerciții de gimnastică pe care obișnuiam să le fac fără probleme sau că după ce intru în gardă, piciorul de sprijin îmi obosește după primele 5 secunde. Dar cred că cel mai mult mă șochează faptul că deși a trecut atât de mult timp de când am practicat karate, ceea ce am învățat atunci este încă adânc înrădăcinat în mintea mea, le fac instinctiv. Adică… pe bune… cam am reputație de uituc… De ce țin minte cu lux de amănunte ce am învățat atunci, în copilărie?!?! O să am mult de lucru pentru a corecta ceea ce am învățat greșit la vremea respectivă.
Închei acest text într-o notă optimistă. La antrenamente am învățat că trebuie să fii atent la adversar și să îi intuiești mișcările, așa că am reușit să-mi feresc și mâna și piciorul din calea ghearelor pisicii. Da! Aseară, am încheiat partida de joacă cu Sony fără nicio zgârietură! 🙂 După cum vă spuneam, pași mici-mici-mici dar siguri! 🙂
La început, eram convinsă că nu o să dureze mult și o să învăț în sfârșit să folosesc o armă. Acum tot ce-mi doresc e să învăț să lovesc cu pumnul și piciorul atât de bine încât să simt eu că merit să am un kimono.
