Știu că am mai amintit subiectul în alte jurnale, dar p-asta trebuie să v-o povestesc.
Rostogolirile, sau cum le mai numesc eu „inventarul coastelor”, sunt de-a dreptul fascinante. Deși înțeleg ideea de a fi rotund, punerea în practică e problematică… Este uimitor cum creierul meu dispare ca măgaru-n ceață chiar înainte să intru în rostogolire și apoi, evident, urmează dezastrul. Știi cum e… ți se pare că știi ce ai de făcut și când întri în procedură, îți auzi neuronul spunând amuzat: Țeapă! Te-am păcălit!
Trebuie să subliniez că este foarte important să știi să cazi astfel încât să nu te lovești sau să te lovești cât mai puțin. Ăsta-i și motivul pentru care mă enervează atât de mult că nu-mi iese. Dar cu toții nervii mei pe propria persoană, n-am cum să nu sesizez și partea amuzantă a rulărilor la antrenamente, dar și acasă.
La unul dintre antrenamente, am făcut un alt gen de rostogoliri. V-am pus video mai jos ca să înțelegeți exact la ce mă refer. Eu am fost cam la nivelul copiilor, poate chiar puțin mai jos.
Când stai pe spate și te rostogolești, e relativ simplu. Problema apare când ajungi pe burtă. Nu mai știi unde e sus, unde e jos, unde-i stânga și unde-i dreapta. Nu se mai pupă nimic cu nimic. Singura întrebare legitimă care-ți vine în minte este: aha… și acu’ ce fac?? Îți spune Sensei să ridici piciorul drept, să întorci capul pe partea cealaltă și să împingi în picior… Identifici piciorul drept, întorci capul și când împingi… începi să înțelegi umorul negru al lui Dumnezeu. Nu știu cum s-a gândit El să distribuie kilogramele noastre, dar pot să jur că atunci când sunt pe burtă și vreau să ajung pe spate, am mai multe kilograme decât la procedura inversă.
Și pentru că frustrarea e din ce în ce mai mare, mă enervează rău de tot că nu-mi iese… mai nimic așa cum ar trebui, am decis că măcar rulările trebuie să-mi iasă. Drept urmare, m-am gândit că e cazul să le repet și acasă, unde nu am saltea. Zis și făcut. Într-o frumoasă duminică, pregătesc terenul și… mă rostogolesc sub privirea atentă/uimită/superioară/îngrozită a lui Sony. Am rulat ceva vreme și de multe ori am făcut-o bine. Așa că am prins curaj. Iar am crezut că știu… iar m-a luat valul. Și mi-am zis: de ce să nu încerc și din picioare?! N-am gândit-o prea mult p-asta, m-am pus direct pe treabă. 1,2,3… și! Cred că lecția pe care trebuia să învăț este că: dacă am avut o idee bună, nu înseamnă neapărat că următoarea idee va fi la fel de bună sau mai bună. Mi-ar prinde bine o pauză… de la a avea idei. „Mulțumiți-vă cu puțin”, ne spune mereu Sensei. Asta am uitat să fac duminică. În timp ce scriam aceste rânduri, am auzit la TV că „hipotalamusul te împinge să faci lucruri pe care nu ar trebui să le faci”. Ce pot să zic?! Îi mulțumesc pe această cale! În mod cert, nu voi uita prea repede experiența cu rularea din picioare pentru că mi-o amintesc de fiecare dată când respir. M-am ales cu câte o vânătaie pe aproape fiecare coastă. Arată haios: e ca un dragon care zboară spre cer. Măcar, mă pot consola cu gândul că e o vânătaie cool, ca un tatuaj temporar (nu că aș fi vrut unul în mod deosebit).
Ok, asta a fost pentru azi. O să vă mai povestesc cu alte ocazii câte ceva de la antrenamente.
