Nu știu de ce, dar cred că undeva în lume, a fost astăzi Ziua Națională a Kiai-ului. De dimineață, înainte de antrenamentul de sabie, colega Alina ne spunea pe grupul de WhatsApp ce amuzant ar fi fost să vină la antrenament și să aplice o lovitură de sabie cu kiai folosindu-se de vocea gravă dobândită în plină răceală. Am râs cu lacrimi pentru că ideea era foarte amuzantă dar… știi cum e… râzi tu râzi, dar parcă nu-i râsul tău. Ghici ce-am făcut la antrenament? Exaact! Am exersat și am vorbit despre importanța kiai-ului. Cu puțin timp înainte să încep să scriu acest text, am primit de la tatăl meu înregistrarea audio a unui kiai de la antrenamentul lui, fără să fi vorbit despre acest subiect înainte. Observați cum mi le-a așezat Universul astăzi, pe toate în jurul kiai-ului?! Ciudaaaat, nu?
Având în vedere că la sală nu mi-a ieșit sub nicio formă (n-am fost în stare să dau nimic afară), m-am gândit să-mi scriu kiai-ul aici. Oare se pune?
Așa că m-am gândit serios: exceptând cazul în care întâlnesc un șoarece/șobolan (viu sau mort că doar știți că nu fac discriminări d-astea), sau momentele în care Steaua/FCSB e furată de arbitri, când mai simt eu nevoia să țip/urlu sau să mă exteriorizez în vreun fel?….
….??
….?!
…!?!
Ok, e clar că nu ajung nicăieri, oricât de mult mă gândesc. În „lumea mea”, sunt la munte, într-o poiană cu multe flori, pe malul unui lac adânc, e mult verde, păsările ciripesc în copaci, vântul adie ușor și soarele strălucește pe cer. Bunicii mei (ambii oameni cu trăiri intense care se exteriorizează ușor) mi-au spus de nenumărate ori: „tu o să trăiești 100 de ani, nu te enervează nimic!”.
Ce fac eu când mă enervez sau când mă întristez? Păi, acelea sunt momentele în care adun toată tăcerea din lume și mă învelesc în ea. De ce? Pentru că, mereu m-am simțit confortabil să fac asta și am considerat că de cele mai multe ori, tăcerea spune mai multe decât vorbăria întregului Pământ. Nu-mi amintesc să fi experimentat vreodată o situație în care să îmi vină să urlu cu furie/durere.
Ce fac eu când mă sperie o situație sau o persoană? Păi, cel mult se vede o tresărire, zvâcnește puțin o mână și încep să mă gândesc: cine dracu m-a pus să iau taxiul când puteam merge cu bicicleta! De exemplu. Și apoi mă blochez și încerc să mă liniștesc.
Kiai-ul este o descătușare de energie, te ajută să te compactizezi, îți „leagă” corpul și definitivează o lovitură. Pot să înțeleg asta. Pot să înțeleg cât este de important, dar nu-l simt. Și mă oftic. Singurele momente în care simt că vreau să eliberez o energie negativă, sunt cele în care mă enervez din cauza jobului care mă împiedică să scriu atât de mult pe cât aș vrea. Asta mă macină rău și în acele momente eu îmi vizualizez amarul, e o spirală neagră care iese prin zona abdomenului. E o energie grea, aproape palpabilă. V-am spus că am imaginație bogată. Apoi mă gândesc că așa se îmbolnăvesc oamenii și mă opresc. Dar tot în liniște se întâmplă și acest proces de eliberare a unei energii nedorite, deși aș avea toate premisele să urlu din toți rărunchii.
Poate este vorba despre o limitare a minții mele, sau poate e vorba despre inhibiție. Sau poate e și una și alta. Sincer, habar n-am.
De-a lungul timpului, am învățat nenumărate lecții. Știu că nu poți dărui nimic nimănui, dacă în tine este gol. Și știu sigur că nu e gol. Știu că nu poți oferi pace, dacă în tine e război. Știu că nu ai cum să oferi atenție atâta vreme cât nu ți-a oferit nimeni asta. Și mai știu că nu poți oferi iubire, câtă vreme nu ai nici pentru tine.
Uneori suntem siliți să acceptăm limitarea când vine vorba de alegerile pe care le putem face în viață: unde ne naștem, de cine ne îndrăgostim, obstacolele pe care le întâlnim pe drumul vieții, etc… Important este cum reacționăm la toate acestea. Iar aici alegerea ne aparține 100%.
Țin minte că eram în clasa a III-a când Senseiul meu mi-a spus că renunță să mă mai determine să lovesc cu kiai. S-a declarat învins. La vremea respectivă, n-am dat mare atenție acestui lucru, ba chiar cred că m-am bucurat pentru că mă lăsa în pace. Acum îmi pare rău și îmi dau seama că m-a marcat cumva pentru că am renunțat și eu. Cred că atunci am aruncat cu bucurie kiai-ul în lacul de pe pajiștea montană din lumea mea. Tot ce trebuie să fac acum este să reușesc să-l pescuiesc de acolo.
Ah, dar am și o veste bună: există și un kiai tăcut la care poți ajunge doar trecând prin ăsta zgomotos, nu poți arde etape. Partea bună este că dacă mi-am fixat un obiectiv mai îndepărtat (la care chiar vreau să ajung, de exemplu, kiai-ul tăcut), obstacolele de pe drum par mai ușor de depășit. Chiar aveam nevoie de această veste bună! Așa că…. dragă kiai tăcut, pregătește-te că vin!!!!
Ceea ce-mi place cel mai mult la ninjutsu și la sabie, este că te determină să privești în interior și să scoți la lumină ce ai mai bun. Partea frumoasă e că ritmul îl impui chiar tu. Te provoacă într-un mod elegant să te autodepășești. Nu o face brutal, nu-ți lasă cicatrici, nu-ți știrbește personalitatea. Fie că vrei sau nu să o recunoști, știi că depinde doar de tine cât de mult vrei să evoluezi. E mare lucru să conștientizezi toate astea. Pe de o parte te responsabilizează, pe de altă parte te ambiționează.
