Evident, e mult spus „antrenamente”. Este adevărat că în fiecare zi fac exercițiile de încălzire și repet unele exerciții simple cu bokkenul și cu sabia (cele care pot fi făcute în casă fără să demolez camera). Aloc în fiecare zi în jur de o oră sau o oră și jumătate acestor exerciții. Acasă nu fac un antrenament susținut, așa cum este la sală. E mai lejer așa… La sală e simplu pentru mine. Acolo este un Sensei, îi ascult explicațiile și apoi fac exercițiul. Simpla prezență a unui om cu autoritate în sală, mă motivează. Chiar dacă resimt oboseala, merg înainte. Sâmbăta, de exemplu, am făcut antrenament susținut de aproximativ 3 ore… Având în vedere că n-am murit, nu mi-au căzut nici mâinile, nici picioarele, deduc că n-am nicio problemă să fac același lucru și acasă. Dacă rezist la sală, de ce n-aș rezista și acasă, nu? Și cu toate astea, acasă nu mai e valabil nimic.
Eu îi invidiez sincer pe cei care reușesc să facă zilnic sport acasă la aceași intensitate și cu aceiași concentrare ca la sală. Am prieteni care fac mai multe exerciții acasă decât la sala de fitness. Dacă-i întreb cum reușesc să fie atât de consecvenți în antrenamentele de acasă, răspunsul e mereu același: „vin sărbătorile, trebuie să slăbesc” sau „vine vara, trebuie să slăbesc/să fac pătrățele”. Bine-bine, dar vă și place, nu? (îi mai întreb eu uneori). Răspunsul e cam același: „Nu neapărat. Ce să-mi placă?! Obosesc, transpir… Dar n-auzi că trebuie să arăt bine???”. Cu alte cuvinte, ei au un țel clar, concret. Pe mine nu mă mână-n luptă nici pătrățelele, nici dorința de a scăpa de kilogramele în plus…. Eu fac sport pentru că îmi place, o fac din pasiune, e un hobby. Mda, e mai poetic țelul meu…
Îmi amintesc că înainte de a începe să practic ninjutsu, încercam să o conving pe o prietenă să meargă cu mine. Știam că ea merge regulat la fitness, ne înțelegem bine, deci părea alegerea perfectă. „Aha… și cum e acolo, la voi la sală, ce muzică se pune? E d-aia mai liniștită, sau bubuie ca la World Class?”, zice ea. Întrebarea ei m-a oripilat. Ce muzică? Nu-i nicio muzică! Acolo asculți ce îți spune Senseiul, e mai mult decât un sport, mai și înveți ceva!! Prietena mea s-a uitat lung la mine și a întrebat șocată: Cum adică… sport fără muzică??? Era clar că nu ajungeam la niciun numitor comun, așa că am lăsat-o la World Class și mi-am văzut de drum.
Ei bine, de când am început să repet acasă ceea ce facem la sală, mi-am schimbat puțin opinia privind fundalul sonor la antrenament… Când sunt acasă, nu pot să fac nimic fără muzică, radio sau TV deschis. E musai să fie ceva zgomot pe fundal.
În caz contrar, risc să mă aud gâfâind, să mi se pară că mă doare colo, dincolo și brusc mi se face milă de mine și creierul afișează #Error404 pauză #Error404 pauză. Și… aia e… mă opresc și încep să mă pup până îmi trece cârcelul, durerea de la încheietură sau gâfâiala. Cine ar fi crezut că îmi poate fi atât de milă de mine??? Stau vreo 2-3 minute și după ce îmi trece, o iau de la capăt că doar știți că eu nu renunț așa cu una cu două.
Ca să o spun pe aia dreaptă, când sunt acasă, un sfert le fac pe bune, un sfert le mimez și jumătate le fac dar mă vait. Dar în rest sunt top. 🙂 Bineînțeles că la finalul „antrenamentului”, am de fiecare dată un zâmbet larg pe față pentru că ora respectivă a fost distractivă și ceva-ceva tot am executat bine. Aș putea să spun că asta e tot ceea ce contează (și este adevărat), dar uneori mi-aș dori să am ceva din determinarea cu care aleargă prietenii mei după mult-doritele pătrățele… chiar dacă ei au scos distracția din activitatea sportivă…
