Prieteni, am sabie! În mod normal, aș încheia textul aici pentru că este foarte greu să redau în cuvinte încântarea, entuziasmul care au pus stăpânire pe mine acum. Dar, vreau să îi mulțumesc lui Sensei Cristian Laiber care îmi oferă șansa să „mă joc”, să exersez și, într-un final, să dețin o astfel de sabie. Contează foarte mult! Sabia mea este foarte frumoasă, este grea (acu’ mi-e și rușine că m-am plâns că e greu bokkenul, să vedeți de acum încolo ce creativă voi fi în plângeri ?) și, cel mai importat: șuieră când fac tăieri! Acum, de fiecare dată când bokkenul îmi va face țăndări stima de sine (pentru că e încăpățânat și nu vrea să șuiere – bine, de fapt, nu execut eu corect, dar să nu insistăm pe asta!), voi lua sabia și voi lipi cu grijă și răbdare bucățile/cioburile la loc.
Așadar, AM SABIE!!! Drept urmare, azi, de îndată ce am ajuns acasă, am ieșit în curte pentru a-i face o probă. De când am început să practic sabie, obișnuiesc ca în unele zile să ies în curte dis de dimineață și să exersez cu bokkenul măcar 30 de minute. Nu-mi propusesem să fac asta azi (mai ales că am fost la antrenament), dar având în vedere doza mare de entuziasm și bucuria de a avea o armă nouă, n-aveam cum să ratez oportunitatea.
Scurtă paranteză. Am norocul să locuiesc la curte. E un loc foarte liniștit: sunt mulți copaci pentru că avem un părculeț în fața casei, gardul între vecini este destul de înalt și e din zid. Pe scurt, este o oază de liniște și intimitate – nu te deranjează nimeni și nimic în curte. De aceea, îmi și place să ies dimineața cu bokkenul să exersez.
Ceea ce trebuie să mai știți despre mine, este că am capacitatea de a închide „porțile” către lumea reală și de a mă retrage în lumea mea. Pe sistemul: „am plecat în lumea mea, nu sunați că ies eu din când în când”. Este un fel de mecanism de protecție care se activează automat atunci când ceva mă plictisește îngrozitor sau când fac o activitate care nu-mi place de loc. Așa am reușit să trec cu bine de liceu (orele de chimie, mate, fizică, meditațiile la matematică, economie etc). Așa am „supraviețuit” concertului Pet Shop Boys din 2007. Atât de plictisitor mi s-a părut, încât eu nici nu-mi amintesc că am fost în sală la acel concert, noroc că am fost cu doi colegi de presă (un reporter și un fotoreporter și că avem și fotografii de la eveniment). Deci, pot spune că am un mare respect pentru nervii mei și încerc să îi protejez pe cât posibil dând „shut down” lumii exterioare.
Mi-este, însă, puțin mai greu să activez eu acest mecanism, de regulă se activează singur când nu-mi convine ceva. Altfel, am nevoie de o anumită stare și trebuie să mă pasioneze cu adevărat activitatea pe care o fac pentru a mă dedica total unui lucru și a nu conștientiza cum și când trece timpul și a nu simți oboseală. Închid paranteza.
Așadar, iată-mă sâmbătă după-amiază, cu chef, stare și o sabie nouă. Ies în curte și încep să fac tăieri în gol. Sabia șuieră, eu sunt încântată și încet-încet contactul cu lumea exterioară se pierde. Sunt doar eu și sabia. Nu aș știi să spun exact cât a durat această sesiune de tăieri, pentru că am pierdut noțiunea timpului, dar la un moment dat am simțit oboseala și un pic de frig. Am început să îmi relaxez mâinile scuturându-le puțin, și din cauza mișcării mâinilor sabia părea că desenează în aer niște opturi. Încet-încât am început să redevin conectată la mediul exterior.
Ziua în care ai o sabie în mână și îți cunoști vecinul
Cunoașteți senzația aceea pe care o ai când o persoană, care nu-i în raza ta vizuală, se holbează la tine?! Parcă te „arde” privirea persoanei respective. Asta am simțit eu. Am dus sabia lângă picior și am început să „scanez” părculețul din fața casei. Mai sunt oameni care-și plimbă câinii pe acolo. Nu era nimeni! Întorc privirea spre stânga și nu mică mi-a fost mirarea să-l zăresc pe vecinul meu. Bănuiesc că stătea pe vârfuri pentru că se sprijinea cu mâinile de gardul de zid, avea gâtul întins la maximum, ochii bulbucați și respira greu (zici că era locomotivă, atât abur scotea pe gură).
Iată-mă într-o situație nouă: am o sabie în mână și vecinul, cu care n-am vorbit niciodată până acum, se uită luuung la mine. O face cu admirație? O fi îngrozit? O fi doar curios? Habar n-am! Nu mă prind. Au fost momente interminabile de tăcere în care ne-am uitat lung unul la altul. Mi s-a părut o veșnicie. Mi-au trecut prin minte o grămadă de gânduri și vă dau doar câteva exemple:
1.Oare ar trebui să îl liniștesc și să îi spun că e o sabie de antrenament, că nu e ascuțită?
2.Aoleu! Ar fi trebuit să citesc codul penal așa cum mi-am propus. De ce oi fi amânat atât?! Măcar aș știi la ce să mă aștept… Oare am voie să exersez în curtea casei? Dacă se panichează ăsta și cheamă Poliția, sper că nu o să-mi confiște sabia!! Dacă scap și de data asta, e musai să citesc codul penal. ?
3.Spiritele îmi spun să meditez înainte să mă transform în ninja și să vin după tine. ?
4.O fi un concurs de holbat? Că-s foarte bună la astea!
În fine, trebuia să curm tăcerea chinuitoare și… cum n-am știut ce e mai bine să spun, am ales clasicul „Bună ziua!”
-Bună ziua!, spune și vecinul.
Alte secunde de tăcere apăsătoare…
-Auziți… când faceți așa cu mâna (n.r. – se referea la opturile făcute când îmi relaxam mâna), respingeți atacuri cu cuțite, steluțe și gloanțe, nu?, întreabă vecinul.
-.…?!…
-Așa cum am văzut eu în filme… Știți ceva?! Dacă vin rușii peste noi, eu vă angajez ca bodyguard!, continuă el pe un ton serios.
E inutil să vă mai spun că am râs vreo 10 minute cu poftă. Acum regret că nu am știut că vecinul meu (un domn trecut de 70 de ani) are o doză atât de mare de umor. După ce ne-am mai amuzat puțin pe seama abilităților mele de bodyguard/luptător cu rușii, m-am retras în glorie în casă.
Reguli noi în casă
Ținând cont de noua achiziție, știam că e musai să merg în camera mea și să convoc o ședință de urgență. Este nevoie de reguli noi! Zis și făcut. I-am prezentat sabia lui Sony și i-am spus că avem reguli noi:
1.Nu ai voie să o miroși.
2.Nu ai voie să o împingi.
- Nu ai voie să dormi pe ea.
4.Nu ai voie să o „speli”.
5.Nu ai voie să bagi ghearele sau colții în mâner.
6.Nu ai voie să o pândești.
7.Nu ai voie să o ataci.
8.Nu ai voie să îi mesteci șnurul.
9.Nu ai voie să te apropii la mai mult de 30 cm de ea.
10.Ține minte: ea a mea, nu a ta.
11.Orice încălcare a regulilor de mai sus, te lasă fără boabe timp de un an. Vei mânca doar ce vei prinde și e foarte posibil să fii nevoită să vânezi și pentru mine.
Pe scurt, nu ai voie. Ai înțeles, Sony?! M-am uitat în ochii ei să mă conving că a înțeles ceva. Cred că a înțeles, dar e clar că nu e o colegă de cameră pe care să mă pot baza. Așa că am decis să ascund sabia, să o pun într-un loc unde nu poate ajunge „inamicul”. Buuun, sabia este în siguranță. La fel și pisica!
Câteva de la antrenament
Îmi dau seama că nu v-am mai povestit mai nimic de la antrenamente. Au trecut nouă luni de când am început să particip la cursuri de ninjutsu și pot spune că începe să se facă lumină pe ici pe colo (nu neapărat în punctele esențiale – mai am de lucru). Știu sigur că am câștigat mult la capitolul mobilitate și, foarte important, nu mă mai plâng de…orice fleac… Ok, reformulez: nu mă mai plâng în gura mare. O fac mai puțin, în gând.
Ieri am făcut rostogoliri (sau cum le mai spun eu „recensământul coastelor”). Înainte, înapoi, în lateral, de sus, de jos, de peste tot! Încă nu reușesc să fiu „rotundă”, așa că de fiecare dată când mă rostogolesc pot să număr exact fiecare coastă peste care trec. Ba mai mult decât atât, după ce m-am rostogolit de câteva ori și m-am ridicat în picioare, am început să văd steluțe roșii, galbene, albe, licurici peste tot. Mii și mii erau. Cred că dacă mă mai rostogoleam de câteva ori, aș fi văzut și un dragon (nu de alta, dar la câte filme cu dragoni am văzut în ultima vreme, ce altceva aș fi putut să-mi imaginez?!). Vorba Alinei, colega de antrenament: „Oh, look! My ride is here! Let’s go!!”
În fine, cam asta este deocamdată. Revin cu update-uri în articole viitoare. Acu’ mă duc să citesc Codul Penal.
