Cam o dată pe săptămână comunic pe WhatsApp cu câțiva prieteni din copilărie. Râdem, glumim, ne tachinăm, punem țara la cale. Se pare că săptămâna asta, eu am tras bățul scurt așa că am avut parte de o porție zdravănă de miștouri, comentarii acide și glume prietenești. Motivul? „Iulia cică face sabie, dar n-are sabie! Chestia aia de lemn nu se pune”, „Păi, cu bâta pot și eu”, „Deci, practic, ești la grădinița sabiei” etc, etc, etc. Au mers până acolo, încât s-au oferit să-mi cumpere o sabie de metal de ziua mea „ca să nu dai prost la sală, că te duci cu bățul”… Și, deși oferta era cât se poate de generoasă, am refuzat-o politicos.
Lăsând de-o parte glumele dintre noi, discuția, ideea în sine mi s-a părut interesantă. Adevărul este că deși m-am bucurat foarte mult când Sensei mi-a spus că pot participa și la antrenamentele de sabie, nicio secundă nu m-am gândit că trebuie să îmi iau o sabie de metal. Acum dacă mă gândesc bine, nici nu-mi doresc o sabie de metal. Habar nu am dacă există vreo regulă care spune că trebuie să începi cu un bokken (sabie de lemn) sau dacă e ok să începi să practici sabie direct cu una de metal.
Mi s-a părut logică alegerea unui bokken pentru început, în primul rând e mai puțin periculos. În plus, nu am înțeles niciodată dorința asta nebună a unora de a arde etape, de a „consuma” pe repede înainte un lucru fără să îți îngădui să aprofundezi activitatea respectivă. De ce aș vrea eu o sabie de metal, dacă încă nu am deslușit care-i treaba cu bokkenul?!
Sunt încă la începutul relației cu bokkenul meu. Eu vorbesc cu el, el nu șuieră când îl folosesc… E clar o mică problemă de comunicare între noi. Dar nu o să-l părăsesc din atât! Dacă nu depun puțin efort, care mai e satisfacția? Trebuie să găsesc o cale să ne împrietenim. Uite, kodachi (e o sabie scurtă, tot de lemn) e mult mai ok. Șuieră când trebuie, pare mai ușor de folosit, pot spune că suntem prieteni la cataramă deja. Ceea ce mă face să cred că bokkenul e luat de la solduri și nu avea șuieratul inclus, sau… poate e doar mut. Oricum ar fi, vreau să ajungem la un punct comun.
Apropo de dorința de a sări etapele, am observat ceva la antrenamente, în special la colegii tineri cu care am mai lucrat diverse exerciții. N-au răbdare. „Aș vrea să ne arate ceva mai cu acțiune, m-am plictisit de exercițiul ăsta”, deși apucăm să îl repetăm împreună de vreo 3-4 ori și e clar nu ne iese așa cum ar trebui. Sau… „fii atentă că eu o să improvizez acum”. Culmea e că pot să înțeleg aceste remarci. Ninjutsu este dinamic, e ca viața tumultoasă, acum ești împins, ești pus la pământ, apoi te ridici, împingi și tu. E viață. Spre deosebire de Taiji Qigong, despre care vă spuneam în postarea precedentă, care este un fel de veșnicie care s-a născut la sat, în liniște și pace. Și eu am tendința să improvizez uneori, dar încerc să o domolesc pentru că îmi dau seama că ar fi bine să mă străduiesc să fac măcar un exercițiu cum trebuie. Eu nu aș avea o problemă dacă ar trebui să fac același lucru timp de două ore până îmi iese cât de cât bine. Sigur că n-aș fi în culmea fericirii, dar aș face-o. Mi-e foarte greu să înțeleg lipsa de răbdare (în special a celor tineri). Și nu o văd doar în sala de antrenament, ci este tot mai vizibilă peste tot în societate. Și… e păcat!
Vă las în final un video foarte interesant (vă recomand să-l urmăriți până la capăt) în care Sensei vorbește despre bokken și sabie. Enjoy!
