Este o întrebare simplă dar cu un răspuns complex. Fundamenentele acestei practici se pot împărți în 3 direcții: latura morală, perspectiva istorică și antrenamentul fizic. Acestea vor fi tratate separat în cele ce urmează.

O bună moralitate, o percepție clară asupra valorilor morale ale societății, ne ajută să dezvoltăm, în sensul corect, abilitățile marțiale extrem de periculoase pe care Ninjutsu ni le pune la dispoziție.

Hatsumi Sensei spune foarte des că „Scopul artelor marțiale este acela de a trăi/a supraviețui”. Afirmația aceasta poate fi înțeleasă ca supraviețuire din conflicte de natură fizică, dar și ca supraviețuire în fața unor conflicte interne (boli, afecțiuni) cât și de ordin psihologic.

Dacă toate acestea sunt înțelese corect, ele vor ajuta și la o evoluție pe plan spiritual, la ceea ce se numește a fi „treaz”. În Bujinkan sunt studiate vechile arte marțiale (Bujutsu, Bugei) ca mod de viață la nivel spiritual (Budo).

Se pornește de la premiza că cea mai importantă valoare este viața și că fără ea nimic nu este posibil. Această valoare manifestă în mod natural, biologic, tendința de protecție atât a propriei persoane cât și a celor din jur.

Esența antrenamentelor Bujinkan Budo este Ninpo Taijutsu – arta folosirii la maxim a corpului.

Aici sunt cuprinse câteva domenii:
– Daken Taijutsu – diverse lovituri
– Kosshi Jutsu – atacuri în zone vitale și cavități
– Koppo Jutsu – lovituri care provoacă dizlocarea articulațiilor
– Ju Tai Jutsu – forme de luptă suplă, la orice distanță
(proiectii, tehnici articulare, strangulări, prize, luptă la sol, etc)
– Tai Hen Jutsu – metode anexe de creare a reflexelor
(deplasări, posturi, căderi și rulari, eschive)

Kobu Jutsu – tehnicile de arme sunt practic o extensie naturală a corpului și se asimilează extrem de ușor după ce Taijutsu devine un reflex. Este doar vorba de un control al distanței.

Ninpo Budo – artele martiale folosite de Ninja nu au tehnici, ci au principii pe care învățăm să le adaptăm la corpul nostru.

Fiind vorba de arte cu origini puternic chinezesti, doar dezvoltate în Japonia, antrenamentul se face în atmosfera „familală” a școlilor chinezești, departe de specificul rigid și auster al școlilor nipone.
Pentru că tehnicile nu se bazează deloc pe forță fizică, ele pot fi asimilate la fel de ușor și de femei și de bărbați. De asemenea, există și tehnici folosite mai ales de femei (Kunoichi – femeile Ninja): atacuri prin surprindere, folosirea punctelor sensibile ale bărbaților, unghii, etc. Trebuie subliniat faptul că femeile ocupau un loc special în clanurile Ninja.

Gradele Kyu (inferioare) și Dan (superioare), centurile colorate sunt invenții recente în artele marțiale japoneze, introduse mai exact de Maestrul Jigoro Kano în Judo, pentru motivarea copiilor.
Vechiul sistem de evaluare japonez se numea Menkyo (certificare) și cuprindea, în general, 3 nivele Shoden, Chuden și Okuden (inferior, mijlociu, avansat) și o serie de învățături orale (Kuden) transmise doar celor puțini aleși.
In cadrul Bujinkan nu se acordă gradele moderne Kyu sau Dan pe nici una din cele 9 școli componente, dar se păstreaza Menkyo pentru cele 9 școli. Gradele Kyu și Dan se acordă generic în Bujinkan Ninpo Budo, ulterior se face specializarea pe școli, pe sistem tradițional.
Gradele Kyu sunt indicate de centura verde și maro în unele dojo-uri. Gradele Dan sunt în număr de 15 divizate conform principiului Ten Chi Jin.
• 1 – 5 dan: Cer – TEN (Shoden Menkyo) – “adulți”
• 6 – 10 dan: Pamint – CHI (Chuden Menkyo) – “experți / doctori”
• 11 – 15 dan: Om – JIN (Okuden Menkyo)- “maeștrii”
Testele tehnice se încheie la 4 Dan, la 5 Dan se dă testul Sakki – al simțirii intenției (candidatul trebuie să îl simtă pe Hatsumi Sensei care îl lovește cu sabia de bambus din spate) iar după aceasta progresia este mai ales interioară și este judecată doar de Hatsumi Sensei.
Sistemul a fost structurat în acest fel de Soke Hatsumi, care în calitate de succesor al tradiției poate restructura școala dupa cum crede că va fi mai eficient pentru elevii săi. Principala motivație a acestui sistem este faptul că un accent deosebit pus pe grade face ca practicantul să își dorească mai mult gradul în sine, uitând de valoarea sa pur simbolică. Ele sunt extrem de personale în Bujinkan și ca atare greu de comparat între ele. Elevii lui Hatsumi Sensei sunt încurajați să își creeze propriile standarde tehnice ale grupărilor pe care le conduc.

Sigur că da! Nu trebuie să crezi în miturile conform cărora Artele Marțiale nu sunt pentru femei. Este foarte important să știi ce anume îți dorești.

În Evul Mediu japonez, femeia ocupa un loc bine definit în societate, care avea, în general, reguli rigide. Acest lucru, însă, era parțial aplicat în clanurile ninja. Luptătorii shinobi treceau cu ușurință peste tiparele adânc înrădăcinate ale societății japoneze în ceea ce privește femeile, mai ales când era vorba despre reușita unei misiuni.

KUNOICHI – femeile ninja – se antrenau de mici, la fel ca bărbații. Ele învățau lupta cu arme, în special naginata, bo, hanbo, dar mai ales se specializau în arme ascunse (kakushi) precum shaken, shuriken, tanto. Acele de păr, specifice modei din acea vreme, deveneau rapid arme mortale în mâinile unei kunoichi. De asemenea, o arme specifice femeilor erau niște gheare metalice în prelungirea degetelor, armă numită neko te.

De asemenea, kunoichi erau bune cunoscătoare ale luptei fără arme (Tai Jutsu) – sistem specific ce folosea avantajele unei staturi reduse și a lipsei de forță. Acest sistem se baza mai ales pe lovirea punctelor vitale (kyusho) și pe tehnici suple, circulare, de preluare a energiei și forței adversarului și redirecționare a acesteia asupra lui.

Kunoichi aveau și rolul de a păzi și de a îngriji bolnavii din satele ninja și, uneori, chiar de a proteja aceste sate.

Din experiență, pot spune că, în general, deși mai puține femei practică arte marțiale – comparativ cu bărbații, ele o fac mai serios, nu așteaptă rezultate imediate și de aici șansele sunt mai bune pentru a progresa.

Sigur că posibilitatea există. Paradoxal și nu în mod masochist, durerea este un factor de progres în arte marțiale. Cum așa? Simplu! Printr-o durere acceptată și aplicată evident în mod progresiv, proporțional cu cât poate duce fiecare. Se pot învăța multe și se poate ajunge și la formarea unui spirit puternic (seishin no tanren – „călire a spiritului”).
Artele marțiale sunt o disciplină militară, deci o oarecare doză de „combat spirit” este necesară, dar asta nu înseamnă ca artele marțiale sunt și periculoase. Totul trebuie făcut cu control maxim (esențial ca principiu în arte marțiale) și asumându-ne un minim risc.

În ceea ce privește rănirea adversarului, trebuie subliniat că nu acesta este scopul. Scopul este controlul si anihilarea atacului. KO-uri obținute prin pumni și picioare în gură, mâini rupte și altele, nu sunt nici pe departe apanajul unei arte marțiale autentice și nu se deosebesc cu nimic de doi bătăuși de pe stradă.

În altă ordine de idei este important de menționat că în artele marțiale tradiționale, rata accidentărilor este poate cea mai redusă dintre toate sporturile în general. Probabil și pentru că, după cum spune un proverb românesc: „paza bună trece primejdia rea”, iar asta se întâmplă datorită unui spirit alert (Zanshin – „spiritul care ramâne și după”) pe care se pune accent în artele marțiale tradiționale. Legat de acest spirit, un maestru de bugei (arte marțiale vechi) repeta elevilor săi: „vârful sabiei este mereu la gâtul vostru, nu uitați asta nici măcar când salutați”. Nu este doar paranoia gratuită, este mai degrabă un fel de conștiință dilatată, un beneficiu al practicii artelor marțiale.

În artele marțiale tradiționale nu există competiție și aceasta din mai multe motive, cel fundamental fiind că ele sunt discipline militare, perfecționate pe câmpul de luptă, în situații la limita dintre viață și moarte. Iată doar câteva deosebiri esențiale între sport (competiții) și arte marțiale tradiționale :

1. Lupta reală se desfășoară când vrea adversarul nu când vrem noi. Eventual, atacă din spate și nu suntem preveniți de niciun gest „sportiv”.
2. Lupta reală nu are un arbitru care penalizează tehnici interzise în ring.
3. În lupta reală chiar nu există reguli, se pot ataca orice organe sensibile (genitale, ochi, gât, etc, spre deosebire de sport).
4. In realitate, pot exista mai mulți adversari, situație imposibilă în competițiile sportive.
5. În realitate, nu ai timp de încălzire și nu există categorii de greutate, adversarul poate fi mult mai mare decât tine.

Asta nu înseamnă că nu există confruntări libere (ceea ce unii numesc „Kumite”). Există și aici dar cu teme date, scopul fiind să învățăm/asimilăm ceva, nu să îl facem K.O. pe celălalt. Este o problemă de mentalitate și de atitudine.

Există mai multe aspecte demne de menționat.  Din cauză că nu practicăm arte marțiale sportive, nici nu putem testa acolo, în sală, eficiența tehnicilor, pentru că regulile luptei ne-ar împiedica.

• Artele marțiale sunt concepute pentru oameni aflați în inferioritate față de un adversar superior fizic, numeric, dar nu superior și ca pregătire tehnică și strategică. Competițiile încearcă să egaleze șansele celor doi și, evident că tehnicile mortale vor fi interzise. Pe stradă, însă, nu este deloc așa.
• Un alt aspect ar fi acela al definirii conceptului de „eficiență” pentru că este relativ. Credeți că dacă dați un picior în gură la antrenament, unui coleg, tehnica e eficientă? Poate, dar nu e suficientă.

Caz real: un sportiv (3 dan karate) scapă cu succes de 2 adversari care îl atacaseră într-un parc. În final, el ajunge în spital cu tăieturi adânci de cuțit de la un al treilea adversar care a venit din spate. Poate nici nu se aștepta la el, poate se bucura ca i-au ieșit tehnicile pe primii doi. Cine știe?! Nu încercăm sa dăm o falsă inferioritate uneia din discipline, doar să le punem pe fiecare la locul lor. Nici nu putem căra marfa cu un BMW și parcă nici la curse nu putem merge cu un TIR.

Morala: tehnica nu e decât o unealtă de autoperfecționare, eficiența stă în cel din spatele tehnicii, el este cel care evoluează (prin perfecționarea tehnicii). Cutitul în sine nu e deloc periculos, el devine periculos în mâinile unui maniac. Așa cum dacă iau cuțitul unui măcelar, nu voi avea și dexteritatea măcelarului. Cam la fel stă povestea și cu tehnicile artelor marțiale.

Concluzia: pentru a testa eficiența, probabil că nu tehnica trebuie testată. Restul e temă de studiu.

Începerea antrenamentelor este un proces educativ, nu brutal, deci nu te teme! Fiecare învață în ritmul său. Coordonarea corp-minte se învață lent. Atmosfera liniștită și prietenoasă din dojo va fi mereu prezentă pentru a facilita procesul de învățare, dar și pentru a permite relaxarea tuturor.

Instructorul va explica diverse tehnici după care elevii vor repeta cât mai bine acele lucruri, în timp ce instructorul îi îndrumă, pentru a le înțelege cu mintea și cu trupul (este mai grea un pic partea asta, deoarece corpul nu prea va asculta de minte, dar cu un pic de perseverență sigur vor apărea și rezultatele).

Încă un lucru foarte important – progresul în arte marțiale se face printr-o frustrare continuă care are ca rezultat final distrugerea sau măcar limitarea propriului ego. Ce înseamnă asta? Nu te aștepta ca un instructor să te laude pentru tehnica pe care o faci, niciodată ea nu va fi perfectă, va fi doar un pic mai bine ca înainte. Și tehnica instructorului Dvs, care are poate nivelul de 5 Dan, este doar un pic mai bună decât a unui coleg care abia a luat testul de 4 Dan. Cu siguranță ambii mai au de învățat de la un expert cu 6, 7 Dan a cărui experiență e cu siguranță mult mai mare.

Primele lucruri care ar trebui învățate într-o școală tradițională sunt 2 lucuri fundamentale:
– a sta în picioare – pentru că fără o bază solidă este imposibil să execuți tehnici corecte, fie ele atacuri sau blocaje

– a lua contact cu solul (căderi, rostogoliri) – aici este vorba mai ales de ceva psihologic, faptul că, de obicei, de mic ți se spune „Fii atent să nu cazi”, de unde rezultă că a cădea este ceva rău. Așadar, o cădere în timpul luptei, pe lângă eventuale daune fizice pe care le-ar putea provoca, are și un mare impact psihologic. De aici trebuie să înceapă antrenamentul propriu zis în artele marțiale, pentru a schimba aceste tipare mentale, create de-a lungul vieții. O cădere, corect făcută, care nu implica rănirea de nici un fel, ar putea fi doar o simplă tranziție către o luptă pe o altă axă.

Aceasta este o întrebare generală despre cazuri particulare.

Fiecare va progresa în felul său, în funcție de o multitudine de factori: personalitate, vârstă,  experiență sportivă/marțială anterioară, constituția fizică ș.a.m.d.

Cursul nostru nu are o durată anume. Artele marțiale înțelese ca mod de viață, devin o practică de o viață întreagă, în care mereu putem descoperi câte ceva nou, ceva de aprofundat. Însă și doar câteva luni pot fi suficiente pentru a înmagazina niște reflexe de bază utile în căderi și în eschive pentru a  evita atacul advers.

De altfel a omorî, a distruge este extrem de ușor. Nu acesta este scopul în artele marțiale. Controlul și neutralizarea atacului advers va cere cunoștințe mai avansate (echilibru, puncte vitale, respirație, etc) a căror aprofundare și stăpânire va dura mult mai mult, și nu putem da un interval anume.

În Japonia, se consideră că un elev conștiincios (nivel mediu de pregătire) poate avea un nivel de baza (1 Dan – primul nivel de centură neagră) în stăpânirea tehnicilor în aproximativ 3 – 4 ani. Acesta este, însă, un interval relativ, orientativ. Aprofundarea tehnicilor nu este liniară așa că excesul de antrenamente nu va grăbi deloc progresul. Durează până ce tehnicile învățate în mod conștient, devin reflexe subconștiente. Aceasta este cheia progresului în arte marțiale.

Cât despre drumul către maiestrie, este o cale lungă. Important este să pășești pe această cale cu încredere și cu răbdare. Restul va decurge în mod natural.

Nu putem discuta despre cea mai bună artă marțială. Cea mai buna este cea care ți se potrivește cel mai bine. Desigur, mai intervine și factorul uman – persoana prin intermediul căreia descoperi acea artă marțială.
Dacă cel care intermediază această cunoaștere (Instructorul) este avansat atunci cu siguranță că va putea explica numeroase aplicații ale tehnicilor în cele mai diferite situații (henka). Dacă profesorul e limitat, degeaba arta marțială e bogată, pentru că ea devine inaccesibilă. Așa că nu există arte marțiale (tradiționale) slabe, ci doar profesori limitați!

În continuare, discuția se va muta pe alte planuri. Pentru a avea o artă marțiala „bună” este nevoie de una care să cuprindă cât mai multe aspecte ale luptei – toată gama de distanțe, arme, strategii cât mai diferite. Disciplinele moderne, dezvoltate departe de conflicte militare, de realitatea luptei, au început să dezvolte doar anumite părți ale artelor marțiale vechi.

      Artele marțiale vechi erau, însă, parte integrantă din pregătirea vechilor militari, războinici pregătiți în orice moment să moară. Ei trebuiau să folosească săbii, pumnale, lănci să se descurce la fel de bine și cu mâna goală, contra unui adversar (sau mai mulți), să călărească, și câte și mai câte. Astfel, apăreau vechile școli de arte marțiale cu multiple componente numite Sogo Bujutsu (arte marțiale integrale). De aici și pledoaria anterioară pentru școlile vechi/complete oricare ar fi ele, pentru cei ce doresc școli cât mai complexe , cu o strategie testată de sute de ani pe câmpurile de luptă.