Contactează-ne

Sistemul Tradițional (Aikijutsu, Ninjutsu, Taiji Quan, Iai, Kenpo Karate) este în primul rând un sistem educativ, perfecționat timp de generații, cu componente fizice, energetice, spirituale, având ca efect final o armonizare profundă a ființei umane, găsirea unui calm interior, a unei clarități necesare pentru depășirea cu succes a oricăror probleme din viața de zi cu zi , de orice natura, inclusiv confruntări fizice dacă totuși se ajunge la ele.

Sistemul Tradițional poate fi practicat la orice vârstă pentru că  odată cu trecerea timpului devine un mod de viață, cu mult dincolo de tehnica marțială în sine care este doar un mijloc, o unealta de autodisciplinare și autocontrol… Ulterior acest control se poate aplica și altora, fără a-i distruge. Viata este prea prețioasă pentru a fi risipită.

Sistemul Sportiv (K1, Jujutsu Brazilian, Kick Boxing, Full Contact , etc) presupune o pregătire intensivă, de multe ori distructivă chiar prin uzura cauzată de tipul de practică, ce se orientează pe segmente limitate de activitate mai ales fizică, în lipsa aspectelor energetice și spirituale, de evoluție ca personalitate, ceea ce presupune o limitare progresivă odată cu scăderea performanțelor fizice și odată cu avansarea în vârstă a individului.
Lupta sportivă presupune reguli consimțite de ambii participanți, precum și prezența unui arbitru care veghează la respectarea regulilor. Mai mereu partea sportivă se limitează la raportul de 1:1 între adversari, ceea nu are legatură cu realitatea de pe stradă. Pentru o luptă stradală, dar mai ales pentru un conflict cu multiple fațete și numeroși adversară, ne vom referi mereu la pregatirea complexă din sistemele tradiționale ca fiind cea mai corectă și completă alegere.

 Conform Cartei Drepturilor fundamentale ale U.E. orice persoană are Dreptul Fundamental la liberă alegere(1) orice persoană are dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber.  Deci fiecare este liber să aleagă, în funcție de ce intențiile și scopurile proprii!

Există mai multe aspecte.

Pentru că nu practicăm arte marțiale sportive, nu putem testa în competiții eficiența tehnicilor, pentru că regulile luptei competiționale ne-ar împiedica.

• un prim aspect este acela că artele marțiale sunt concepute pentru oameni aflați, din diferite motive, în inferioritate față de un adversar superior fizic, numeric, dar nu și ca pregătire tehnică și stragică. Competițiile încearcă să egaleze șansele celor doi participanți și evident că tehnicile mortale vor fi interzise. Pe stradă, însă, ne întâlnim cu o absență totală a regulilor combative. Supraviețuirea fiind singurul element prioritar în contextul conflictului real.
• un alt aspect este acela al definirii conceptului de “eficiență”, pentru că acesta este unul relativ, interpretabil chiar. Credeți că dacă dați un picior în gura în sală unui coleg de antrenament, tehnica este eficientă? Poate că este, dar nu este suficientă.

Caz real: un practicant (3 dan Karate) scapă cu succes de doi adversari ce îl atacaseră într-un parc. Cu toate acestea, el sfârșește prin a ajunge în spital cu tăieturi adânci de cuțit de la un al treilea adversar care a venit din spate. Poate că practicantul nici nu se aștepta la el, poate că se bucura că i-au ieșit tehnicile pe primii doi. Cine știe?

Nu încercăm să dăm o falsă inferioritate uneia din discipline, doar să le punem pe fiecare la locul lor. Nici nu putem căra marfa cu un BMW si parcă nici la curse nu putem merge cu un TIR.

Morala exemplului nostru: tehnica nu este decât o unealtă de autoperfecționare. Eficiența rezidă în persoana din spatele tehnicii, ea fiind cea care se perfecționează (prin perfectionarea tehnicii).

Cuțitul în sine nu este periculos, el devine periculos în mâinile unui individ cu rele intenții sau poate cu deficiențe psihice.

Dacă luăm cuțitul unui măcelar șef, nu vom avea dexteritatea lui, ci doar cuțitul ca obiect fizic. Identică este și povestea cu tehnicile artelor marțiale.

Un motto cunoscut din filmele western americane afirma: „Nu Colt-ul omoară oameni, ci oamenii omoară oameni”.

Concluzia: Pentru a testa eficiența, probabil că nu tehnica este cea care trebuie testată. 

În artele marțiale tradiționale nu există competiții din mai multe motive. Motivul fundamental fiind că ele sunt discipline militare, perfecționate pe câmpul de luptă, în situații la limita dintre viată și moarte.  Iată doar câteva deosebiri esențiale între sport (competiții) și arte martiale traditionale:

1. Lupta reală se desfăsoară atunci când adversarul o inițiază, nu când vrem noi. Eventual, poate că adversarul atacă din spate și nu suntem preveniți de acest gest “sportiv”.
2. Lupta reală nu are arbitru care să penalizeze tehnici interzise în competiție.
3. În absența constrângerilor generate de regulament, într-o situație reală se pot ataca orice organe sensibile: genitale, ochi, git, tâmplă etc.
4. În realitate adversarii pot fi numeroși, situațiile pot varia, iar contextul poate include chiar 2-3 oponenți contra unuia singur, situație care este imposibilă în competiții sportive.
5. Lipsa timpului de încălzire și lipsa categoriilor de greutate definesc o altă parte a graniței dintre cele două sisteme, cel sportiv și cel tradițional.

Asta nu Înseamnă că nu există confruntări libere (ceea ce unii numesc “Kumite”). Acestea există și în sistemele tradiționale, scopul fiind să învățăm/asimilăm principiile de practică. Acest cadru este departe de dorința de a-l face KO pe celalalt partener de antrenament, care ne este și coleg.

În abordarea acestei discuții legate de competiții regăsim mereu o problemă de mentalitate și de atitudine, iar de cele mai multe ori reticența și rigiditatea reprezintă mari dușmani ai procesului de învățare. 

1. Verifică dacă numele școlii mai există undeva în lume sau dacă ai noroc că se practică doar în orașul tău.
2. Nu te încrede în poveștile cu maeștrii și școli secrete. Nimic nu este secret, iar esența constă în practica regulată. Secretul, aburul neclarității din jurul unei anumite școli întreține doar o vagă aura de mister, iar toate acestea sunt realizate în speranța că poate curiozitatea îi va determina pe elevi să petreacă mai mult timp acolo.
3. Dacă nu înțelegi ce ți se spune, nu înseamnă neapărat că interlocutorul tău este extrem de înțelept! Mulți “Sensei” vorbesc de sus, în termeni generali și evazivi, spunând deseori ceea ce vrei să auzi. Încearcă să nu cazi în plasa lor, ci să ai discernământ. Pune-ți mereu întrebări despre ceea ce vezi, ceea ce auzi și ceea ce experimentezi.
4. Încearcă să aflii cu cine a studiat acel instructor și cu cine continuă să o facă, pentru că procesul de învatare este unul continuu.
5. Verifică dacă se organizează stagii în mod regulat. Află care sunt invitații în cadrul seminarilor, dar mai ales interesează-te despre rețeaua de maeștrii, de colaboratori și de parteneri pe care respectivul centru de antrenament o posedă.  Internetul poate fi de ajutor în obținerea acestor informații.
6. Nu în ultimul rând: I. cere permisiunea de a asista la un antrenament și folosește-ți intuiția. II. întreabă-te: există compatibilitate între tine și viitorul instructor? Consideră că degeaba este un instructor legitim, dacă are un caracter “dificil”. III. Observă atmosfera în sala de antrenament: instructorul este calm? are răbdare? De multe ori unii încearcă să fie mai catolici decât Papa și să îi copieze pe Japonezi sau să faca cum ar crede ei că fac Japonezii. Japonezii au în primul rând etichetă și bun simț, prin urmare dacă acestea guverneaza acțiunile instructorului tău, atunci poți considera că este deja bine.

Full Contact-ul este o noțiune nou aparută în peisajul artelor marțiale ce s-a remarcat prin încercarea de a desemna o diciplină mai dură, cu lovituri ce aparent par mai puternice și mai devastatoare. Din nou suntem în tărâmul Miturilor și Aparențelor!

O artă marțială este sau nu este Full Contact, în funcție de maniera în care este practicată. Logic că fiind “marțială”, undeva trebuie să existe un contact fizic, dar esențial este ca acesta să nu fie distructiv pentru partenerii de antrenament.

Artele moderne au găsit soluția de compromis a Non Contactului (sau SemiContact-ului), dar aceasta nu rezolvă vechea problema a eficacității în luptă. Soluția reală se află în vechile sisteme, în cele traditionale, care sunt transmise din generație în generație și validate prin proba dură a timpului:

• progresia corectă într-o artă marțială (militară, războinică) presupune etape preliminare de pregătire. Nimeni nu este aruncat de prima dată în apă adâncă.
• orice școală tradițională are tehnici specifice de întărire externă, elaborate pe baza unor practici interne și concepute astfel încât să nu se producă daune sănătății individului, ci din contră, să consolideze permanent starea de sănătate a acestuia. Odată cu această întărire gradată, se poate lucra la antrenamente și cu un contact fizic mai dur, pentru că deja corpul este pregătit și poate absorbi în siguranță anumite șocuri.
• din punct de vedere practic orice artă marțială poate fi sau nu Full Contact, iar această distincție se realizează în funcție de cei care o practică.

De ce nu? Te invităm să nu crezi în miturile conform cărora Artele Marțiale nu sunt pentru femei. Poate în trecut aceste mituri făceau referire la diverse sporturi de luptă, unde dezvoltarea fizică era de multe ori exagerată doar în anumite sensuri și fie aspectul fizic, fie chiar sănătatea individului avea de suferit.

Totul depinde de intențiile, scopurile și dorințele tale. Există numeroase referințe istorice legate de femei cu abilități deosebite de luptătoare care pot servi în prezent ca model și sursă de inspirație. În istoria Japoniei există chiar unele școli care au fost duse mai departe, timp de 1-2 generații, de către femei, pentru că poate că uneori nu au existat bărbați suficient de bine pregătiți pentru a transmite cunoașterea mai departe, din diverse puncte de vedere (moral, tehnic, etc.)

În orice artă marțială tradițională bazată pe strategie și pe tactici specifice, naturalețea și suplețea feminină au reprezentat puncte forte pentru că întreaga disciplină se baza pe metode de preluare a forței adversarului și de întoarcere împotriva sa.

Din experiență, specialiștii centrului nostru pot afirma că în general, deși numărul practicanților de sex feminin este mai mic comparativ cu cel al practicanților de sex masculin, se poate observa faptul că femeile care încep să practice dau dovadă de o implicare mult mai serioasă cu șanse mai bune de progres, prin faptul că nu așteaptă rezultate imediate și dețin mai multă răbdare.

Copii: Artele Martiale Traditionale sunt ceva extrem de serios si de complex pentru a putea fi cu adevarat studiate sub virsta de 14 ani …dar ele pot fi abordate si inainte cu mult de aceasta virsta, mai mult sau mai putin sub forma de joc. Esential este sa se gaseasca un partener de virsta apropiata

Adulti: Virsta maxima in arte martiale traditionale nu exista, Ele pot fi incepute si studiate la orice virsta. Maturitatea ofera avantajul unei abordari mai calme, al renuntarii la ideile exaltate ale tineretii, exuberanta rebela a virstei.

Nu exista o anumita conditie fizica minima impusa -tehnicile studiate in sala trebuie sa functioneze si in afara dojo-ului, in haine normale de strada…fara incalzirea specifica din sala.

A fi natural este cel mai important si acest lucru se va invata in sala de antrenament, In Japonia multi adulti trecuti chiar de virsta a 2-a si chiar mai sus, practica aceste discipline cu atentie si calm, doar din dorinta de a se elibera de stres-ul cotidian, de a canaliza pentru un timp mintea si trupul catre alt gen de activitati decit cele de birou, de a stimula si cealalta emisfera cerebrala.

O motivatie frecventa a demersurilor acestora este cautarea unui echilibru pe toate planurile. Deci nu exista limita superioara de virsta , oricine este binevenit si va incepe gradat, gasindu-si un ritm propriu de antrenament in functie de abilitati, experienta anterioara, etc.

Inceperea antrenamentelor este un proces educativ, nu brutal, deci nu te teme! Fiecare invata in ritmul pe care si-l va alege singur. Coordonarea corp-minte se invata lent. Atmosfera linistita si prietenoasa va fi mereu prezenta pentu a facilita procesul de invatare, dar si pentru a permite relaxarea tuturor … pe langa antrenament, va fi si o amintire placuta.

Instructorul va explica diverse tehnici dupa care elevii vor repeta cit mai bine acele lucruri in timp ce instructorul ii indruma, pentru a le intelege cu mintea si cu trupul (mai greu un pic partea asta, corpul nu prea va asculta de minte, dar cu un pic de regularitate si perseverenta sigur vor apare si rezultate).

Inca un lucru foarte important – progresia in arte martiale se face printr-o frustrare continua …ce are ca rezultat final distrugerea sau macar limitarea propriului ego. Ce sa insemne asta ? Nu te astepta ca un instructor sa te laude pentru tehnica pe care o faci , niciodata ea nu va fi perfecta …va fi doar un pic mai bine ca inainte…Si tehnica instructorului Dvs care are poate nivelul de 5 Dan , este doar un pic mai buna decit a unui coleg care abia a luat testul de 4 Dan. Cu siguranta ambii ar mai avea de invatat de la un expert cu 6, 7 Dan a carui experienta e cu siguranta mult mai mare.

Sigur ca posibilitatea exista … Paradoxal si nu in mod masochist, durerea este un factor de progres in arte martiale…Cum asa ? Simplu, printr-o durere acceptata si aplicata evident in mod progresiv, proportional cu cit poate duce fiecare. Se pot invata multe si se poate ajunge si la formarea unui spirit puternic (seishin no tanren – “calirea spiritului”).
Arte martiale inseamna ceva militar, deci ceva combativ si o oarecare doza de „combat spirit” este necesar, dar asta nu inseamna ca artele martiale sunt si periculoase. Totul trebuie facut cu un maxim control (esential din nou, ca principiu in arte martiale) si asumindu-ne un minim risc.

„Nu te poti lauda ca ai trecut podul, daca nu ai aruncat si o privire si la riul involburat ce curgea pe sub tine”

Iar legat de ranirea adversarului, nu acesta este scopul. Scopul este controlul si anihilarea atacului. KO-uri obtinute prin pumni si picioare in gura, miini rupte si altele nu sunt nici pe departe apanajul unei arte martiale autentice si nu se deosebeste cu nimic de doi batausi pe strada.

In alta ordine de idei este interesant de mentionat ca in arte martiale (mai ales traditionale) rata accidentelor este poate cea mai redusa dintre sporturi in general. Probabil si pentru ca, dupa cum spune un proverb romanesc: “paza buna trece primejdia rea”, deci din cauza unui spirit alert si (Zanshin – “spiritul care ramine si dupa”) pe care se accentueaza in arte martiale traditionale. Legat de acest spirit, un maestru de bugei (arte martiale vechi) repeta elevilor sai: “virful sabiei este mereu la gitul vostru, nu uitati asta nici macar cind salutati”. Nu este doar paranoia gratuita, este doar un fel de constiinta dilatata, beneficiu al practicii artelor martiale.

Armele vechi tipice scolilor de arte martiale nu prea au aplicabilitate in zilele noastre si de aceea antrenamentele cu cel putin o categorie de arme (lungi , de exemplu ) aparent este inutil…

Si totusi tehnicile cu arme sunt utile pentru ca ele contribuie la perfectionarea miscarilor propriului corp. Din nou, ele sunt doar unelte, nu scopuri in sine. Antrenanamentul cu arme ofera o precizie in plus practicantului, ofera o noua perspectiva asupra distantei de actiune si mai subtil – prelungeste Ki-ul practicantului la noi limite. Aceasta este poate cel mai important aspect al antrenamentului cu arme.

Tehnicile cu arme, incep relativ repede, mai intii pentru antrenamente cu distante cit mai variate, ulterior aceste tehnici se perfectioneaza. In Japonia lucrul cu arme presupune o experienta minima de 1 Dan (minim 3 ani), dar deja dupa un an, elevul poate incepe sa fie familiarizat cu unele principii de lucru cu arme

Aceasta este o intrebare generala despre cazuri particulare.

Fiecare va progresa in felul sau, in functie de o multitudine de factori: personalitate, virsta,  experienta sportiva/martiala anterioara, constitutia fizica s.a.m.d.

Cursul nostru nu are o durata anume. Artele martiale intelese ca mod de viata, devin o practica de o viata intreaga in care mereu se poate descoperi cite ceva nou, ceva de aprofundat. Insa si doar citeva luni pot fi suficiente pentru a inmagazina niste reflexe de baza utile in caderi si in eschive pentru a  evita atacul advers. De altfel a omori, a distruge este extrem de usor. Nu acesta este scopul in artele martiale. Controlul si neutralizarea atacului advers va cere cunostinte mai avansate (echilibru, puncte vitale, respiratie , etc) a caror aprofundare si stapinire va dura mult mai mult, dar fara sa putem da un interval anume

In Japonia se considera ca un elev constiincios (nivel mediu de pregatire) poate avea un nivel de baza ( 1 Dan – primul nivel de centura neagra ) in stapinirea tehnicilor in aproximativ 3 – 4 ani ….Acesta este insa un interval relativ …Aprofundarea tehnicilor nu este liniara asa ca excesul de antrenamente nu va grabi deloc progresul….Dureaza pina ce tehnicile invatate in mod constient…devin reflexe subconstiente …Aici este una din importantele chei ale progresului in arte martiale.

Cit despre drumul catre maiestrie ..este o cale lunga …important este doar sa pasesti pe ea corect … restul se vor decurge..natural…

 Nu putem discuta despre cea mai buna arta martiala. Cea mai buna este cea care ti se potriveste cel mai bine, si  aici mai intervine si factorul uman – persoana prin intermediul careia se descopera acea arta martiala.
Daca cel care intermediaza aceasta cunoastere (Instructorul) este avansat atunci cu siguranta ca va putea explica numeroase aplicatii ale tehnicilor in cele mai diferite situatii (henka ). Daca profesorul e limitat, degeaba arta martiala e bogata, ca ele devin inaccesibile…asa ca lectia numarul 1 :  Nu exista arte martiale (traditionale ) slabe…ci doar profesori limitati !

Si asa am raspuns partial la intrebarile de la care am pornit ….

In continuare discutia se va muta pe alte planuri. Pentru a avea o arta martiala “buna” este nevoie de una care sa cuprinda cit mai multe aspecte ale luptei – toata gama de distante, arme, strategii cit mai diferite. Disciplinele moderne, dezvoltate departe de conflicte militare, de realitatea luptei , au inceput sa dezvolte doar anumite parti ale artelor martiale vechi .

      Artele martiale vechi erau insa parte integranta din pregatirea vechilor militari, razboinici pregatiti in orice moment sa moara. Ei trebuiau sa foloseasca sabii, pumnale, lanci sa se descurce la fel de bine si cu mina goala , contra unul sau mai multi, sa calareasca, si cite si mai cite. Astfel aparea vechile scoli de arte martiale cu multiple componente numite Sogo Bujutsu (arte martiale integrale) .De aici si pledoaria anterioara pentru scolile vechi/complete oricare ar fi ele, pentru cei ce doresc scoli cit mai complexe , cu o strategie testata de sute de ani pe cimpurile de lupta .

Grade in Scoli Japoneze: