– dialog postWWII al lui Minoru Mochizuki, 10 Dan (unul din primii elevi ai lui OSensei pe Aikijutsu Daito Ryu) cu Tadashi Abe, 7 Dan Aikido, unul din pionierii aproape uitati ai Aikido-ului în Europa
Tadashi Abe a primit o certificare Ogi no Koto de la Morihei Ueshiba in 1946, păstrând deci denumirea celui de al treilea scrol tradițional din Daito Ryu ( așa cum primea de exemplu Sigo Okamoto de la Kodo Horikawa). Este însă momentul în care, odată cu tranziția post război, Morihei Ueshiba va continua să elibereze certificate Daito-ryu cochetând cu terminologia de Aikido, pentru a se elibera de trecutul reprezentat de Daito Ryu (poate mai ales la nivel istoric si politic).
Oricum conceptul de Aikido se pare că nu îi aparține lui Ueshiba. ci a fost o politică de unificare a școlilor inițiată de prima mare federație japoneză de arte marțiale – Dai Nippon Butokukai. Un anume ofițer de poliție Nishikubo, devine liderul DNBK în 1914 și promovează intens trecerea de la – Jutsu la – Do mai ales ca metodă de propagandă pentru a sugera ca arta marțială, pe vremuri un apanaj exclusiv al clasei samurailor, acum era la îndemâna oricui, esența fiind a te sacrifica pentru Impărat! Și lucrurile devin mult mai intense în anii 1930-44 grație unui militarism și a unui naționalism în creștere.
Să revenim totuși la Tadashi Abe și la Aikido post WWII.
Total dezamăgit de direcția luată de elevii lui Morihei Ueshiba după război, el a intrat într-o zi în Aikikai Hombu Dojo, și-a aruncat certificatele de grad pe masă și (după ce și-a cerut scuze femeilor din sală), a declarând: „Aikido a devenit o artă pentru femei și bătrâni!”.
Absolut remarcabilă este și povestea întâlnirii sale cu Minoru Mochizuki, discipol timpuriu al lui Ueshiba care nu a aderat la Aikido-ul modern al Aikikai, preferând să păstreze tehnici vechi de Aikijutsu Daito Ryu, tehnici de arme de Katori Shinto Ryu și alte școli vechi în ceea ce cheamă Yoseikan Budo.
”Tadashi Abe care a murit recent – își amintea Mochizuki sensei. ” M-am întâlnit cu el când am vizitat Iwama dojo pentru a-l saluta pe O-Sensei după întoarcerea mea în Japonia, când războiul s-a încheiat. O-Sensei a fost încântat să afle că m-am întors cu bine și m-a primit cu căldură. Am rămas acolo peste noapte. În acea noapte, un bărbat cu aspect dur, tuns precum un călugăr, a venit în camera în care stăteam și mi-a cerut permisiunea să intre. S-a prezentat atunci:
„Numele meu este Tadashi Abe. Sensei, aș putea să-ți pun o întrebare directă?”. I-am spus să mă întrebe orice. M-a întrebat dacă chiar studiez Aiki-Jujutsu în serios. La acea vreme arta nu se numea încă Aikido. Când i-am răspuns că da, el a spus:
“Este adevărat? Am auzit de tine, Sensei, de mult timp. Am auzit că ai avut experiență în situații reale de luptă. Cred că este ciudat ca o persoană ca tine să se simtă mulțumită de o artă precum Aiki Jujutsu.” Când l-am întrebat de ce crede asta, mi-a spus că Ueshiba Sensei sau Saito sensei nu i-ar putea rezista într-un meci nici măcar trei minute pentru că îi va învinge dintr-o lovitură.
„Ești destul de lăudăros, nu?”, i-am răspuns. „Te simți încrezător că poți să-l învingi pe Ueshiba Sensei?”, am adăugat. El a spus că a crezut că i-ar fi ușor să-l învingă pe Sensei și a adăugat:
„Deși îl observ de multă vreme pe Ueshiba Sensei, nu am chef să practic o artă precum Aiki Jujutsu. Sunt încrezător că îl pot învinge cu o singură lovitură de box. Înțeleg că evidențiezi lupta reală, este adevărat. ?”
Am raspuns astfel:
“Am fost în multe lupte de stradă, dar nu le-aș include în categoria luptei reale. De asemenea, am scos o sabie și am luat cu asalt tabăra inamică.”
Apoi m-a întrebat dacă Aikido este sau nu util pentru luptă. Când i-am răspuns că Aikido este foarte util nu doar pentru lupte, ci și în timp de război, a spus că răspunsul meu nu l-a convins. Așa că i-am sugerat să mă atace și a stat acolo spunându-i să vină oricum vrea. Mi-a cerut să adopt o poziție pregătită. i-am spus:
“Nu spune lucruri inutile. Nu are cum cineva să-și învingă inamicul dacă îi spune ce să facă. Atacă-mă așa cum vrei!”
Abe mormăia: „Sensei, chiar pot să te lovesc? Ciudat… Ai deschideri peste tot…” Apoi a luat o poziţie şi a intrat brusc direct. Am ocolit lovitura şi l-am lovit cu piciorul. A gemut și a căzut. Am aplicat o tehnică de resuscitare și l-am masat.
– „Cum poate oare o persoană ca tine care leșină când e abia atins cu o lovitură mică într-o luptă?”
– “Sensei, Aikido are și tehnici de lovire?”
– “Prostule! Ce vrei să spui cu o astfel de întrebare? Folosim tehnici de lovire cu piciorul sau orice altceva. Am folosit chiar și artileria. Artele marțiale, tunurile și artileria sunt toate Aikido. Ce crezi că este Aikido? Crezi că implică doar luxarea mâinilor ? Este un mijloc de război… un act de război este o luptă cu săbii adevărate, pentru că prin el putem simți mintea inamicului care vine să atace! Astfel încât să răspundă imediat. Uită-te la Sumo. Este la fel ca Aiki. Când o persoană se confruntă brusc cu inamicul său într-o stare mentală liberă de orice idei și gânduri și este instantaneu capabilă să se ocupe de el, noi numim asta Aiki. Pe vremuri se numea „Aiki no jutsu”. Prin urmare, artileria sau orice altceva devine Aiki.” “Așa e… cred că înțeleg.” “Dacă tot nu înțelegi, vino din nou la mine.” După aceea i-a fost frică de mine și s-a înclinat înaintea mea din departare când am plecat în Europa m-a rugat să-l iau și pe el.
„Reminiscențe ale lui Minoru Mochizuki” – Aikido Journal / Aikido Sangenkai
