– Ce este atât de special la Ryoanji – întreabă vizitatorul uşor nedumerit vazând doar pietre şi nisip …
– Doar spaţiul dintre pietre şi nisip … raspunde impasibil calugarul zen curăţand frunzele de pe jos
Emblematic deja pentru vechea capitală a Japoniei medievale Kyoto, templul Ryoanji este faimos gratie gradinii sale unice, o suprafaţă de pietriş alb ce se unduieşte ca apele unui ocean în jurul unor mici grupuri de câte 2, 3 stânci sau chiar cate 4, unele acoperite partial de mușchi. Este exemplul perfect pentru conceptul japonez de Karesansui – de peisaj uscat, gradină fără apă.
Deşi impresia generală, a non-japonezilor este că aceste gradini au scopul de calma mintea se pare ca nu doar acesta a fost şi scopul calugarilor Zen care le-au conceput iniţial.
Grădina, de 30 m x 10 m, este adăpostită de un templu Zen, al şcolii Zen Myoshinji (Rinzai). Primele atestări datează din 983 când templul aparţinea clanului Fujiwara din perioada Heian şi mai tarziu, în epoca Muromachi (1336-1573) un samurai pe nume Katsumoto Hosokawa reconstruieşte templul actual, peste ruinele lăsate în urmă de de războaiele Onin, ce distruseseră Kyoto în acea vreme. De atunci datează şi această faimoasă gradină de piatră, înconjurată de ziduri joase tot de piatră.
Ma opresc şi imi clătesc ochii cu marea impietrită din faţa mea; număr valurile / stânci – 14. Parca în pliantul de la intrare era al număr… nu mai contează, poate nu am fost atent, poate s-a adunat oboseala de la zilele de antrenamente intense de Aiki Jujutsu Takeda Ryu ce au prilejuit vizita mea în acest minunat oraş. Incerc sa fug de un grup mai mare de turişti ce se apropie şi îmi găsesc un alt loc mai bun din care să admir atât grădina de piatră cât şi încă o grădină mai mică în spate, plină de muşchi şi unde parcă plutea un mic pavilion de ceai.
Număr din nou pietrele să mă asigur – sunt doar 14 aşa cum văzusem de prima oară. Traversând podelele de lemn masiv ale templului pot vedea sala principală de meditaţie, acoperită cu tatami, un modest altar budist, uşi glisante şi pereţii cu picturi discrete in culori pastelate, lucruri de inspiraţie mai mult chineză, fapt normal pentru un Zen timpuriu. Un coridor de lemn ce duce către pavilionul de ceai, deocamdată închis publicului şi, o nouă atracţie în spate – Tsukubai – un bazin de apă, sculptat în piatră. Datează din secolul 17 şi are inscripţionate 4 caractere faimoase, în cel mai autentic sens Zen: „învăţ doar să fiu fericit”.
Întinzîndu-se pe o suprafaţă totală de peste 5000mp, templul mai adăposteşte un lac cu două insule legate de un pod pe care se poate ajunge astfel la un altar mai mic, dedicat zeiţei shinto a norocului – Benten. Lacul este plin cu păsări de apă, cele mai apreciate fiind raţele mandarine, simbol al fidelităţii în cuplu, cunoscut fiind faptul că ele au doar un partener de-a lungul întregii vieţi. O superbă grădină de muşchi oferă răcoare înainte de a părăsi acest superb templu, care din 1994, mai ales graţie gradinii de piatră, a fost recunoscut ca parte a patrimoniului cultural universal UNESCO. Am ocazia să văd chiar cupluri tinere aici, care se plimbă cu naturaleţe în kimonouri tradiţionale, desprinse parcă din paginile unei alte perioade istorice. Strălucirea apei, liniştea întruptă doar de sunete ascuţite ale păsărilor, verdele intens în zeci de nuanţe, muşchi, frunze, tulpini, ce contrastă puternic uneori cu culorile aprinse ale bobocilor proaspeţi înfloriţi, totul pare a avea o aură magică în care timpul stă în loc, în care poate Dragonul Liniştit al templului aduce deopotrivă trecut, prezent şi viitor.
Acasă, cu nostalgii nipone, revăd o parte din pliante si, pe pliantul Ryoanji scrie clar că sunt 15 stânci, semnificand « tigroaică cu pui, traversând oceanul ». O dublă bulversare, nu doar din lipsa de sens a numelui cît mai ales din faptul că numărând stâncile din două locuri diferite, ieşeau tot 14. Imediat prietenul google mi-a aratat ca de fapt acesta este mare paradox al grădinii Ryoanji, de oriunde ai privi, a 15-a piatră este mereu ascunsă. Dincolo de geniul matematic al celor ce au conceput alinierile de pietre din această grădină, calugarii spun că de oriunde ai sta în faţa gradinii, într-o stare de meditaţie profundă, a 15-a piatră devine vizibilă. Trebuie să înţelegem dincolo de ceea ce vedem, pentru că simţurile noastre sunt limitate şi logica bazată pe aceste simţuri poate conduce la concluzii eronate… A 15-a piatră pare că este în acea minunată gradină dar fiecare din noi avem puterea de a o găsi chiar acolo unde suntem, dacă chiar vrem asta. Trebuie doar să începem să căutăm, detaşaţi, dincolo de aparenţe… Si, da, recunosc, o mica parte din mine a ramas in Kyoto…
Cristian Laiber
