Niciodată în viața mea nu am fost motivată de medalii, diplome și premii în bani și nu am alergat după astfel de lucruri. Nici la școală și nici în alte activități în care m-am implicat de-a lungul timpului. Simplul fapt că îmi plăcea ceea ce fac, că mergeam cu plăcere într-un loc, îmi era suficient. Dacă simțeam că învăț ceva, că experiența respectivă mă transformă, mă schimbă, mă face o persoană mai bună, pentru mine era suficient. Din acest punct de vedere, nu m-am schimbat deloc. Și astăzi simt la fel.
Când am început să practic Shotokan (pe la venerabila vârstă de 7 ani 🙂 ), am fost impresionată de faptul că voi avea un kimono, iar momentul în care mi l-a cumpărat mama m-a marcat, drept dovadă că mi-l amintesc și astăzi. În mod evident, venea la pachet cu o centură albă care avea cusut la capete „Karate-Do” (scris cu caractere japoneze). M-am atașat de acel prim kimono alb din cap până în picioare. Nicio secundă nu mi-am pus problema că la un moment dat aș putea să schimb centura. De ce aș vrea să strict perfecțiunea întruchipată?!, mă întrebam eu. Dar… „problema” a venit peste mine, în sensul că într-o bună zi Sensei a început să vorbească despre „examenul de centură”. Ce-o fi asta, Doamne?! Răspunsul a venit rapid.
Am dat examenul de centură galbenă și l-am luat. Nu-mi mai amintesc în ce a constat, probabil un kata… Am făcut-o pentru că am crezut că e ceva obligatoriu, m-am gândit că dacă nu mă duc la examen, nu voi mai fi primită la sală. Abia apoi am întrebat dacă e musai să dăm aceste examene sau să participăm la concursuri. Când am aflat că nu era nimic obligatoriu, m-am bucurat. A fost o ușurare. E drept că am întrebat și care este ordinea centurilor și când am auzit că după galbenă venea centura roșie, mi-a dat cu multe virgule și cu multă panică. Mă îngrozea ideea pentru că eram în acea perioadă a vieții mele în care a doua mare pasiune era pentru echipa Steaua București și pur și simplu nu concepeam să ies în public îmbrăcată în alb-roșu. Era o blasfemie. 🙂 Așadar, am dat examenul de centură galbenă, am primit diploma, dar nu am purtat niciodată centura în sine. Nici măcar n-am cumpărat-o! După 12 ani în care nu prea am lipsit de la antrenamente (erau de două ori pe săptămână), aveam tot centura albă. Și nici la concursuri nu am participat.
Întotdeauna mi-a plăcut și am căutat aproape cu disperare să stau în „colțul începătorilor” în sala de antrenament. Chiar și acum! Indiferent de cât de multă experiență acumulez sau cât de multe mi se pare mie că știu. Este acolo, în grupul începătorilor, un entuziasm molipsitor. O curiozitate ieșită din comun, un cumul benefic de emoții, care îți hrănesc spiritul și te fac mai atent la tot ce îți explică și îți arată instructorul. Cred că una dintre super-puterile mele este această capacitate de a nu pierde nimic din entuziasmul începătorului. Fără nicio exagerare, pot spune că pentru mine fiecare antrenament este un nou început. Sigur, lucrurile evoluează pe măsură ce încep să mai deslușesc din învățături, dar senzația de novice este acolo, prezentă. Într-un fel, îi invidiez puțin pe cei care vin pentru prima dată la Raiden Dojo. De ce o fac? Simplu! Pentru multitudinea de experiențe frumoase care îi așteaptă. Pentru transformările prin care vor trece. Pentru încercările pe care le vor surmonta. Pentru fiecare „wow” pe care îl vor spune în gând sau cu voce tare. Chiar și pentru micile vânătăi inevitabile, aceste semne care îți amintesc ce ai de făcut în anumite situații. Pentru acel entuziasm sincer care te însoțește la fiecare început de drum.
Cred cu tărie că suntem capabili să învățăm lucruri noi în fiecare moment al existenței noastre, cu o singură condiție: să acceptăm să fim novice. Când înveți cu adevărat să te bucuri să fii începător se deschid noi orizonturi. În plus, a accepta să fii începător înseamnă și o renunțare la ego, la acel „știu eu mai bine” sau „lasă că știu eu” care nu face decât să îți pună piedici și să te închidă.
Datorită felului meu de a fi (mai retrasă, mai introvertită, mai atentă la detalii) mi-a fost mai ușor să rămân o veșnică începătoare, să mă identific cu energia specifică din grupul celor aflați la început de drum. Și nu mi-a luat mult timp să înțeleg că ceva minunat începe să se întâmple odată cu simpla realizare că viața, asemenea unui automobil, este condusă din interior spre exterior, și niciodată invers.
Am vrut de multă vreme să scriu despre momentul în care am primit diploma de 9 kyu (adică centură roșie) la Ninjutsu. Mă rog, nu neapărat despre momentul în sine, ci despre ce a urmat după aceea. V-am spus deja că am dat examenul pe 17 decembrie 2023 în cadrul unui seminar la Bacău. N-am știut că urmează să dau examen. Cel mai probabil, dacă aș fi știut aș fi protestat, mi-aș fi pus singură piedici așa cum fac de obicei. Dar pentru că Sensei m-a rugat să ajut o colegă să își dea examenul de grad, m-am străduit să fac tehnicile cât de bine am putut ca să nu stric treaba pentru colega mea. Pentru mine n-aș fi fost în stare să mă „adun” atât de mult.
Supriza cea mare (vecină cu șocul) a venit când am primit diploma de 9 kyu. Una este când obiectivul tău este să înaintezi în grad, să avansezi la o altă centură (și te bucuri sincer când primești ceea ce-ți doreai cu ardoare), și cu totul alta este senzația când primești o diplomă fără să îți fi trecut prin minte că ai putea spera vreodată la așa ceva. Sigur, am bălmăjit eu ceva în dialogul cu Sensei (i-am spus, l-am întrebat dacă merit eu asta), dar ce am zis cu voce tare era doar vârful icebergului, o fărâmă din toată furtuna care se declanșase în interiorul meu. Gestul în sine, acela de a-mi acorda o diplomă, m-a motivat mult. Nu în sensul de a-mi dori o altă diplomă. Nici pomeneală. Dacă ar fi după simțul umorului sucit pe care-l posed 🙂 , aș putea declara că mi-aș dori să ajung la 7 kyu și să îi păstrez pe cei 7 pentru totdeauna (indiferent cât de bună aș deveni și câte alte diplome aș merita după), asta doar pentru că 7 era numărul pe care-l purta Marius Lăcătuș (să o recunoaștem, pasiunile adevărate nu se consumă niciodată). 🙂 Redevenind serioasă… Adevărul e că simplul fapt că cineva (un om cu multă experiență în domeniu) vede un progres (oricât ar fi de mic) în ceea ce fac eu, înseamnă că sunt pe calea cea bună. Acest lucru este cu adevărat motivant pentru mine.
Așadar, ziua în care am primit această diplomă, a fost una extrem de importantă pentru mine. A fost un semn, o recunoaștere a faptului că ceva-ceva fac bine. Și asta a canalizat concentrarea mea pentru a continua. Cu toate astea, nici până azi nu am cumpărat centura roșie. În mod evident, a dispărut problema asortării culorilor pentru că acum am kimono negru. În ultimul an, m-au tot întrebat și colegii și amicii mei de ce nu o port. Unii mi-au dat de înțeles că ar fi o formă de lipsă de respect. Nu mi-am pus niciodată problema din această perspectivă. Poate au dreptate și fără să vreau fac ceva aiurea. Am prea puțină experiență în deținerea de centuri pentru a-mi da seama dacă fac ceva greșit sau nu. Știu sigur că pentru mine primirea centurii roșii a contat foarte mult, indiferent că o port sau nu. A schimbat ceva în mine. Și-a făcut treaba. Și pentru asta sunt recunoscătoare. Pentru mine, centura albă rămâne un simbol al Începutului, e strâns legată de bucuria pe care ți-o produce un nou Început și simt că mă reprezintă. Poate din cauza asta am vreo 3 centuri albe acasă. 🙂
Am scris aceste rânduri pentru că așa am simțit (și voiam să o fac de ceva vreme), fără să am pretenția că ce fac eu este bine. Poate că setarea unui scop atât de clar și fizic (o diplomă, o centură) te face să te concentrezi mai mult pe partea tehnică, fizică… Habar n-am! Eu-s mai poetică așa… eu mi-am dorit mereu să fac ceea ce-mi place, să fac cu drag o activitate, să învăț, să simt că acumulez ceva, că mă schimb în urma unei activități. Până la urmă, motivația este un lucru personal. Fiecare o poate găsi în diverse surse, nu suntem la fel și e tare bine că suntem așa. Important este să ai răbdare să o găsești și să o urmezi. Ceea ce vă doresc tuturor! 🙂
