E foarte posibil ca această pagină de jurnal să nu fie interesantă pentru voi, cei care citiți. O scriu mai mult pentru mine. Până la urmă este un jurnal în care consemnez toate mirările, reușitele, întrebările, nesiguranțele, descoperirile mele…
Zilele trecute, am avut o revelație. Mi-am dat seama că am intrat pe un domeniu în care nu există noțiunea de „autodidact”. De ce să nu recunoaștem, este un termen foarte la modă în zilele noastre. Lucrez într-un domeniu care-mi permite să observ societatea și care, este plin de autodidacți. Foarte mulți își fac un titlu de glorie din a fi „autodidact”. Și nu e nimic rău în asta. În foarte multe domenii chiar poți fi autodidact. Singurul neajuns este, cred, diluarea rolului profesorului. Sunt mulți care se bazează pe talent și învață (să cânte la diverse instrumente, de exemplu) din tutoriale de pe Youtube, din cărți, sau pur și simplu repetând acasă. Ceea ce e perfect ok.
Dar… dacă vrei să înveți arte marțiale tradiționale nu o poți face învățănd singur. N-ai cum să fii autodidact. Știu că am mai spus că atunci când practici arte marțiale, omul care te îndrumă este extrem de important. Dar mi-am dat seama recent că e mult mai profund de atât. E posibil să greșesc, dar eu privesc transmisia școlilor vechi ca pe un fel de lanț, care este conectat la o sursă și apoi fiecare za reprezintă omul care a transmis mai departe cunoștințele, tehnicile. Ești legat profund de alți oameni, fie că ți place sau nu. Desigur, unele zale sunt mai șubrede dar sunt în continuare legate de celelalte. Altele au cedat și s-au rupt și astfel s-a oprit transmisia pe undeva pe drum… Cumva mă gândesc la un animal sălbatic pe care chiar dacă îl crești de când s-a născut, nu va fi domesticit cu adevărat niciodată deoarece legătura acestuia cu natura sa este mult prea puternică și va învinge până la urmă. Mă gândesc că în momentul în care începi să practici arte marțiale tradiționale și intri în legătură cu acel „lanț” (sperând să ajungi la un moment dat la o fărâmă din sursă), trezești în tine anumite instincte care te ajută să supraviețuiești, să te adaptezi, să îți simți corpul, să-l asculți, să te miști mai natural, etc. Este fascinant că deși fiecare practicant știe cine este, aproape nici unul nu știe ce poate deveni. Descoperă pas cu pas la fiecare antrenament. Dar pentru asta trebuie să renunțe la ideea că știe ce are de făcut. Să accepte să se lase ghidat, să aibă încredere în instructor.
O vreme mă tot întrebam de ce se referă mereu Sensei la cei care se luptau în armură și foloseau lance, sulițe, etc… La ce ne sunt de folos toate astea când noi habar n-avem care-i diferența din lance și suliță?! Mi-a luat ceva până când am reușit să înțeleg valoarea reală a acestor analogii și am început să o apreciez așa cum merita! Poți învăța foarte mult dacă ești atent la explicații și le poți aplica foarte bine în viața de zi cu zi.
Ok… eu nu sunt nici cea mai bună elevă, nici cea mai bine pregătită, nici cea mai talentată, nici cea mai sobră. Ba chiar pot spune că-mi ascund nesiguranțele în umor și în auto-ironie. Probabil, mă număr printre cei mai pasionați și… e posibil să fiu o elevă cu câteva țigle lipsă pe casă… Dar nah… știți cum e: fiecare cu nișa sa de competențe. 🙂 Însă, în mod real mă străduiesc să deslușesc cât mai mult din acest vast univers al artelor marțiale tradiționale. Tocmai de aceea, sâmbătă, la cursul de Kenjutsu și Iaijutsu, vorbele lui Sensei au rămas ca un ecou în mintea mea. Citez din memorie: „Dacă nu v-ați plictisi, timp de o oră am face doar acest exercițiu”. Pentru mine, cuvintele lui au fost ca un duș rece. De ce ne-am plictisi?! Și… de ce doar o oră?! M-am tot gândit, încercând să îmi dau un răspuns. N-am reușit.
În drum spre casă, m-a sunat un prieten din copilărie și din vorbă în vorbă m-a întrebat cum mai e la antrenament. Cum pusesem pe repeat în mintea mea, fraza lui Sensei, i-am povestit și prietenului meu. „Păi, da! Orice om normal s-ar plictisi să facă același lucru timp de o oră!”. Replica prietenului meu mi-a dat daună totală. Deși rațional înțeleg de ce ar putea părea o acțiune plictisitoare, eu nu pot să asociez starea de plictiseală cu ceea ce facem la dojo. Dar… v-am zis că e posibil să n-am toate țiglele pe casă… 🙂
Tot drumul m-am gândit la această situație… De multe ori, la antrenamente aveam impulsul de a întreba dacă aș putea să stau într-un colț de sală și să repet o mișcare până îmi iese ceva cât de cât bun. Am reprimat acest imbold, l-am înăbușit mereu. Și asta din mai multe motive. 1. Consider că Sensei oricum știe mai bine ce trebuie să facem. 2. E mult prea interesant antrenamentul și aș pierde informații prețioase. Trebuie să spun că eu dacă sunt absorbită de o acțiune, nu mai există nimic altceva în jurul meu. 3. Ar fi fost aiurea, mi se părea nepotrivit. Dar dorința, imboldul a existat de mai multe ori și asta pentru că simțeam nevoia să interiorizez cumva o mișcare anume.
În schimb, acasă fac acest lucru. Habar n-am dacă e bine, dacă e util sau nu… Încerc să-mi amintesc explicațiile, tot ce am făcut și am văzut/observat în timpul antrenamentului, și mă străduiesc să reproduc întocmai. De exemplu, de mai bine de trei săptămâni, tot ce fac acasă este să încerc să scot sabia din teacă într-un fel mai șmecher, așa cum ne-a arătat Sensei la unul dintre antrenamente Nu-mi ieșea pentru că nu lucra corpul cum trebuie, în special șoldul. Timp de vreo două săptămâni am repetat zilnic încercând să conștientizez mișcarea șoldului. Am reușit să scot sabia într-un final glorios, dar o fac stângaci. Încă simt nevoia să repet această mișcare în fiecare zi. Poate vă întrebați de ce mi-a cășunat pe mișcarea asta?! Doar pentru că e șmecheră?! Nici vorbă! Acea mișcare de șold (tragi de șold în spate, este și o cădere acolo) apare în multe alte deplasări și mișcări atât la ninjutsu cât și la kenjutsu. M-am lovit de multe ori de ea și nu mi-a ieșit. La acest mod de a scoate sabia, s-a aprins un beculeț. Parcă pâlpâie o luminiță a speranței undeva în zare, care mă face să cred că acest exercițiu m-ar putea face să înțeleg și să aplic principiul și în alte ocazii. Poate e o prostie ce spun acum, dar e ceea ce cred. Mă întrebam într-un jurnal anterior: Does the body rule the mind, or does the mind rule the body?! Încă nu am un răspuns clar!
N-am simțit niciodată plictiseală repetând acea mișcare atâtea zile-n șir pentru că de fiecare dată când încerc, mi se pare că descopăr un ceva nou, pe care-l pierd la următoarea încercare. Apoi descopăr altceva și încerc să le pun cap la cap și să reușesc să le aplic pe toate. Evident, nu merge încă. Dar nu renunț. Procesul în sine este unul fascinant. Până la urmă, eu sunt omul care citește anual „Cei trei muschetari”, „Robin Hood”, „Singur pe lume” și „Ei doi și Pipo” fără să se plictisească. Mereu descopăr ceva nou în ele pentru că nici eu nu mai sunt la fel.
În fine, închei aici această pagină de jurnal. 🙂
