Am revenit cu mult drag la Bacău. Este al treilea seminar la care particip acolo și până acum am avut ocazia să experimentez o ploaie zdravănă bacoviană, precum și o iarnă bacoviană. Ambele experiențe au fost desprinse parcă din poeziile unuia dintre poeții mei preferați, George Bacovia. Cu vreo 3-4 zile caniculare înainte de plecarea la Bacău, mi-au venit în minte versurile „Sunt cativa morti în oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit să-ti spun;/ Pe catafalc, de caldura-n oras, / Incet, cadavrele se descompun”. Vă puteți imagina că îmi doream să trăiesc și două zile de vară bacoviană. N-a fost să fie pentru că în weekend temperatura a fost blândă cu oamenii, ba chiar seara a fost răcoare (știam eu că ar fi trebuit să-mi iau geaca). Sâmbătă seară, am mers la același restaurant (Lake House din Parcul Cancicov) și am descoperit cu mare bucurie că au adăugat în meniu mai multe feluri de cartofi prajiți, ceea ce am apreciat maxim. Mulțumesc! 🙂 Tot acolo am avut șansa să văd și o parte din meciul Italia – Albania. Aproape mi-au rămas cartofii în gât în secunda 23 când a luat Italia gol. Inițial am crezut că e vreo reclamă, nu înțelegeam ce se întâmplă… În fine, a câștigat Italia până la urmă. 🙂
M-a bucurat nespus de mult revederea cu colegii mei din Bacău precum și din localitățile apropiate. Toți sunt extrem de pasionați de ceea ce fac, iar când ești într-un astfel de grup există un vibe propice pentru învățare, pentru creștere, pentru acumulare de experiență. Am căutat mereu cu nesaț să mă aflu în astfel de locuri speciale, să fiu în preajma unor oameni precum Sensei, precum colegii mei cu mai multă experiență sau lângă cei aflați la început de drum. Îmi doresc dialoguri cu ei, în felurite moduri. Uneori (ok, ok de multe ori) le-aș adresa cele mai nefirești și amuzante întrebări despre ceea ce facem noi la Raiden Dojo, dar nu o fac pentru simplul motiv că nu știu încă limita fiecăruia de a suporta întrebările mele fără să facă implozie. 🙂
A fost un seminar special pentru mine. Am lucrat tehnici din Shinden Fudo Ryu și Togakure ryu biken jutsu. De regulă, nu prea v-am spus diversele denumiri de stiluri și tehnici. Nu am făcut-o din simplul motiv că nu prea rețin denumirile, nu am reușit încă să mi le însușesc atât de mult încât să am o oarecare ușurință de a vorbi despre ele. O fac de data aceasta pentru că îmi place mult această școală. Sigur am mai lucrat tehnici din ea la antrenamentele noastre, dar abia acum s-a produs un click, undeva în interiorul meu. Principiile pe care le regăsesc în această școală sunt strâns legate de conectarea cu natura, de împământare, în plus ai nevoie de flexibilitate pentru a face tehnicile. Și… dacă am și eu o superputere, aceasta este flexibilitatea. 🙂
La începutul seminarului, Sensei ne-a vorbit puțin despre istoria acestor școli de arte marțiale. Printre altele, a subliniat și nevoia de a fi și de a acționa natural, firesc (un lucru extrem de important în aceste școli). Mărturisesc că aici mi-a dat puțin cu virgulă. Până la urmă, ce înseamnă de fapt a fi natural, normal, firesc?! Ne-ar trebui un seminar întreg doar pe această temă și tot nu am ajunge la o concluzie ușor. Mi se pare extrem de greu să definești „normalul”, „firescul”. Trăim într-o societate închistată, sufocată de reguli prin care încercăm să definim un „normal” potrivit pentru toată lumea. Și nu prea ne iese. Din păcate, ajungem deseori să acceptăm fake-ul drept „normal” pentru că așa suntem învățați. De cele mai multe ori, funcționăm în paradigme deconectate de la firesc. Fie pentru că ne e teamă, fie pentru că ni se pare absurd, fie pentru că receptăm mai degrabă nefirescul fals construit în spatele firescului. Așadar, iată marea provocare (pentru mine, cel puțin) a acestui seminar: FIRESCUL. A găsi firescul într-o lume haotică și a-l pune în practică.
În Shinden Fudo Ryu se lucrează mult de jos, de la sol. Când ne-a arătat Sensei prima tehnică de jos, m-am dezumflat puțin. Eram ferm convinsă că nu o să îmi iasă nimic. DAR… nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că îmi iese și mai ales când am sesizat ușurința cu care mă ridic. Unde mai pui că mă ridicam și eram oarecum echilibrată (până ieri, alaltăieri mă duceam într-o parte și aproape picam singură, serios… am fost și eu uimită de mine). Ceea ce mă face să cred că exercițiile zilnice pe care le-am făcut în ultimele două săptămâni cu bo și cu sabia, m-au ajutat la aliniere și mai ales la picioare (nu mi-a mai crăpat musculatura după 3 fandări, ceea ce e mare lucru, credeți-mă).
Apropo de a fi natural, pot spune că am marcat o nouă premieră pentru mine: nu am mai gândit (atât de mult) în timpul antrenamentului. Ceea ce mi s-a părut și mie ciudat. Mișcările mele au fost cumva mai naturale, nu îndrăznesc să spun că au fost fluide pentru că aș exagera. E drept că nu știu dacă am început să gândesc mai puțin înainte sau după ce am dat cap în cap cu colegul meu cu care lucram… (pentru că s-a întâmplat și asta 🙂 ). Cert este că am simțit că se leagă mișcările altfel, nu neapărat gândind fiecare centimetru. Ceea ce mi s-a părut fabulos!
Relația mea cu Timpul s-a mai îmbunătățit, cel puțin așa am simțit la acest seminar. Spuneam în alt jurnal că am început să simt adversarul, să știu când pune forță din brațe, când e încordat… Sunt în stare să fac asta doar când tehnica îmi este aplicată mie. Invers nu funcționează… încă. Adică, dacă fac eu tehnica nu mai este aceiași conectare cu adversarul, îl pierd pe drum. Dar, ceea ce începe să devină tot mai clar sunt fracțiunile de secundă când identific un moment în care aș putea face ceva (evident nu decisiv) care să îi strice măcar echilibrul celuilalt și să îmi dea Timp pentru a face altceva. Când începi să realizezi astfel de lucruri, o cerere precum „pot avea o secundă?” capătă înțelesuri mai profunde. O secundă chiar poate schimba cursul evenimentelor. Așa că… aveți grijă ce faceți cu secundele voastre!
În altă ordine de idei, îngerul meu păzitor își face datoria cu conștiinciozitate și mă învață să nu dau drumul tuturor gândurilor și ideilor mai puțin fericite. 🙂 Privind de pe margine, nu vezi toate mișcările, toate punctele prin care Sensei îl controlează pe elevul cu care ne prezintă un exercițiu. Mișcările lui sunt subtile și din cauza aceasta poți avea impresia că cel cu care lucrează nu e chiar fixat la sol, că s-ar putea mișca. De vreo două ori am vrut să-i amintesc colegului meu Cosmin, în timp ce era la sol, că are picioarele libere și că le-ar putea folosi. M-am oprit totuși la timp și n-am gândit cu voce tare. Adevărul este că întotdeauna am fost așa: mi-e mult mai ușor să înțeleg ceva dacă-l experimentez pe pielea mea. Altfel, îl înțeleg doar la nivel rațional. Pentru că, deși teoretic știam că trebuie să existe un motiv clar pentru care nu își mișca picioarele colegul meu, parcă totuși… Până la urmă, a intrebat altcineva (care, la fel, avea impresia că e prea relaxat Cosmin) și când ne-a arătat din nou Sensei, am văzut de ce picioarele erau libere și inutile în acel caz. 🙂
Karma, Zenu’ și Feng Shuiu’….
16 iunie 2024… ziua în care bokkenul meu a trecut la cele veșnice. Asta este! S-a ciocnit violent de un alt boken și a crăpat. Îl aveam de mai bine de doi ani și am lucrat mult cu el, deci avea deja câteva „cicatrici”… Dar…. karma, drăguța… și-a spus cuvântul… 🙂 Eu l-am rugat de atâtea ori să șuiere și n-a vrut. S-a încăpățânat să tacă. Ei, acum uite că s-a întors roata. 🙂 Am să îl păstrez așa cum este acum, va intra la Muzeu. 🙂 Ba mai mult decât atât, îl voi arăta viitorului bokken ca să știe ce se întâmplă dacă nu șuieră. 🙂 Cred că o să i-l arăt și sabie. 🙂 Da!
Închei această relatare, cu mulțumiri adresate gazdelor de la Shiroi Okami Dojo din Bacău, precum și lui Sensei Cristian Laiber pentru răbdarea cu care ne împărtășește din experiența lui! Mai jos aveți o galerie foto.
