Unul dintre principiile pe care le-am înțeles cel mai bine când am început să practic ninjutsu, este, probabil, faptul că „degetele sunt ca niște antene cu ajutorul cărora simți, primești informații despre ceea ce este în jurul tău”. Pe asta ne-a spus-o Sensei de mai multe ori. Mi-a fost ușor să o înțeleg pentru că întotdeauna am considerat că a ține pe cineva de mână este al doilea cel mai intim gest cu putință, deci mă puteam raporta la ceva care-mi era familiar. Când ții pe cineva de mână, poți „citi” persoana respectivă aproape ca pe o carte, asta dacă chiar ești atent la ceea ce vine dinspre cel/cea de lângă tine. Pe lângă faptul că îi știi intenția de deplasare, îi poți intui starea sufletească (e bucuros, entuziasmat, trist, neliniștit, îngândurat, stresat, abătut, nerăbdător, speriat, furios, absent, sincer etc). De fapt, orice atingere îți oferă informații despre persoana din fața ta. Chiar și banala strângere de mână când întâlnești o persoană nouă. Îți poți face o primă impresie din modul în care îți întinde mâna, din strânsoarea fermă sau nu… Pe scurt, degetele, mâna reprezintă o „poartă” prin care ies și intră diverse senzații.
De când am început să practic ninjutsu, am avut ocazia să aprofundez puțin lucrurile și să fiu mult mai atentă la atingere. Am înțeles cât de important este modul în care atingi un om… Nu o să uit niciodată momentul în care am „citit” pentru prima oară un coleg de antrenament după modul în care făcea priza pe mâna mea. Era foarte încordat, încerca să compenseze faptul că nu prea ne ieșea exercițiul punând multă forță, uneori îmi smucea mâna. În fine, nu ne ieșea și pace. Dar la un moment dat, după multe încercări, am simțit că se relaxează mintea mea și corpul a devenit mai ușor, mai flexibil. Acela a fost momentul în care am început să devin atentă la toate „informațiile” care veneau dinspre el. Cu cât punea mai multă forță și era mai încordat, cu atât mai mult îi simțeam corpul ca un bloc rigid atașat de mâna mea. Îi intuiam până și poziția în care avea picioarele, ba chiar și că avea umerii ridicați sau că lucra doar din brațe, nu din corp. Inițial am crezut că mi se pare, că e doar în mintea mea, dar m-am uitat la el să verific dacă ceea ce intuiam era sau nu adevărat și aproape că nu-mi venea să cred cât de fidel poți simți astfel de detalii despre un om doar din modul în care pune mâna pe tine. A fost o experiență uimitoare pe care am șansa să o verific și să o „antrenez” în fiecare săptămână.
Desigur, există și un alt tip de atingere… Una care este mult mai înfricoșătoare decât cea în care ești prins în forță… De exemplu, atunci când lucrezi cu Sensei (dar și cu alți colegi mai avansați)… E ca și când o mână iese dintr-un nor de ceață și te prinde. Simți mâna, o și vezi, pare că nu ești prins ferm (speri că scapi ușor, desigur e o iluzie), dar habar n-ai unde este adversarul și ce face… Nu-ți spune nimic, nu-ți dă niciun indiciu despre intenția pe care o are. Pur și simplu, mâna pare că e lipită de mâna ta, e o manipulare foarte fină, nu e nimic brutal sau dureros. That is really scary!! 🙂
Așadar, modul în care atingi pe cineva este esențial, așa cum este extrem de important și felul în care reacționezi la atingerea cuiva (la ambele mai am mult de lucru).
În terapie, însă, atingerea este la un cu totul alt nivel. De ce? Păi, e simplu! Pentru că lucrezi cu oameni suferinzi. Pentru că vrei să îi ajuți. Pentru că prin atingerea ta trebuie să transmiți grijă, stare de calm, implicare, protecție, susținere, încurajare. Pentru că prin atingere trebuie să înțelegi corpul, durerea, suferința celui din fața ta. Atingerea umană este… explozivă. Este atât de caldă încât topește totul, inclusiv ego-ul.
La Raiden Dojo, avem marea șansă de a învăța de la Sensei Cristian Laiber care este și terapeut, așa că modul în care ne explică tehnicile, subiectele pe care le abordează la antrenamente au un înțeles mai profund. În ceea ce mă privește, în cei peste doi ani de când am început să vin la antrenamente, l-am ascultat pe Sensei vorbind și am învățat multe lucruri importante. Unul dintre acestea este că a fi speriat înseamnă că trăiești într-un corp care este mereu în alertă, că un om furios trăiește într-un corp furios. Pentru a se schimba, oamenii trebuie să devină conștienți de senzațiile lor și de modul în care corpurile lor interacționează cu mediul înconjurător. Din ceea ce ne spune Sensei la antrenamente, eu m-am simțit încurajată să fiu atentă și să sesizez senzațiile pe care le am în corp. Și nu mă refer la emoții precum furie, anxietate, frică, ci la ceea ce este sub aceste sentimente: presiune, căldură, tensiune musculară, etc. M-am simțit încurajată să devin conștientă de modul în care respir, de felul în care mă mișc. Desigur, nu-mi ies prea bine, dar încerc. Ei bine, la acest seminar condus de Peter King, am avut ocazia să experimentez toate aceste lucruri.
Prima zi de seminar
Sâmbătă (25 mai), în prima zi a seminarului, am învățat tehnici de manipulare viscerală. Bun, când am auzit prima dată termenul acesta m-am uitat la el ca vițelul la poarta nouă. Există unele momente în viață când ai sentimentul despre tine că ești foarte prost. Știu, știu nu dă bine să spui asta pentru că am fost învățați despre concepte frumoase, cum ar fi stima și iubirea de sine… Dar… ghinion! Uneori, trebuie să accepți că ești prost. Dar, cum bine spune o vorbă românească, „la barza chioară îi face Dumnezeu cuib” (cred că e clar pentru toată lumea că în acest caz, eu nu sunt nici Dumnezeu, nici cuibul 🙂 ), am noroc că Sensei este un om răbdător. L-am întrebat și mi-a explicat. Mi s-a părut extrem de interesant tot ceea ce mi-a spus. Așa că abia așteptam seminarul. Ei bine, așteptările mele au fost cu mult depășite de ceea ce ne-a oferit Peter King în prima zi de seminar.
În primul rând, mărturisesc că sunt fan al modului în care explică lucrurile Peter King în timpul cursului. O face relaxat, glumind când este nevoie, dar subliniind mereu ceea ce consideră că este cu adevărat important. Acest soi de masaj abdominal este cu adevărat fascinant. Cred că bunica mea (a fost profesoară de biologie, anatomie) ar fi fost mândră că am devenit interesată de așa ceva. Bine, probabil, ar fi fost mai puțin mândră de faptul că am uitat jumătate din ceea ce ne-a învățat la anatomie, dar asta-i altă poveste. 🙂
Practic, Peter King a luat fiecare organ în parte (ficat, vezică biliară, splină, rinichi, intestinul gros, intestinul subțire) și l-a masat eliberând astfel tensiunile acumulate acolo. Desigur, ne-a vorbit în amănunt despre fiecare organ în parte, despre funcțiile pe care le am în corp, dar a și subliniat contraindicațiile unui astfel de masaj. De altfel, a spus de mai multe ori că în cazuri oncologice (de exemplu) este de preferat să existe o discuție cu medicul oncolog înainte de a face masaj. De asemenea, a spus că este bine să știm să ne recunoaștem limitele și să nu ne băgăm acolo unde am putea provoca mai mult rău.
Dar oricât de interesantă a fost partea teoretică, nu s-a putut compara cu cea practică. Și acum am să revin la ideea de atingere. Este mare lucru să palpezi un om și să „vezi” organele interne. „Vă uitați și ascultați cu degetele. Nu trebuie să gândiți. Este necesar să simțiți”, ne-a spus Peter King. Ai nevoie de multă răbdare să poți face acest lucru. În plus, bănuiesc că trebuie să fii foarte bine conectat cu simțul tău tactil pentru a reuși. Peter King palpează, masează pacientul fără să se uite în locul în care pune degetele. Se uită în altă parte, concentrându-se astfel pe feeling și permițând senzațiilor din degete să ajungă la creier, să fie descifrate și să vadă în interiorul corpului.
În ceea ce mă privește, pot spune cu mândrie că am reușit să simt ficatul și modul în care se mișcă. Desigur, gurile rele vor spune că dacă nici pe ăla nu-l găseam (deși e foarte mare), atunci… Dar eu chiar sunt mândră de acel moment. În rest, cel mai probabil, cealaltă bunică a mea ar fi mândră de modul în care am frământat aluatul de pâine sau de cozonac. 🙂 Cel mai complicat mi s-a părut să ajung la splină și la rinichi (care sunt organe „mascate” de coaste). Dar, un alt lucru pe care l-am reținut astăzi este faptul că e nevoie de multă practică și de răbdare. Așa că, se poate!
Când am fost pe post de pacient, a fost și mai amuzant. Mai ales la ficat și la splină. Când au început băieții să palpeze abdomenul, s-a trezit domnul Goe din mine și am început să îl întreb pe Bogdan la fiecare atingere: „L-ai găsit? L-ai găsit?” (despre ficat era vorba). Bogdan mi-a răspuns în glumă: „Trebuie să fie pe acolo pe undeva” (ăsta era momentul în care ar fi trebuit să îmi dau seama că ceva e putred în Danemarca 🙂 ). Bogdan a continuat să palpeze și la un moment dat a atins un punct din care a plecat un fulger dureros cu o grămadă de ramificații fix în partea opusă. Am trecut la splină, la fel s-a întâmplat și acolo. Fulger dureros cu multe ramificații în partea opusă. Atunci m-am gândit că s-au plimbat atât de mult și ficatul și splina încât foarte posibil, și-au schimbat locurile între ele. 🙂
„Vă văd cum gândiți!”, zice la un moment dat Peter King. Ceea ce mi s-a părut extrem de amuzant pentru că asta ne spune și Sensei la fiecare antrenament de ninjutsu. Încă nu am găsit butonul de shut down pentru creier. Cred că mai durează un pic. 🙂
Manipulări craniene, duminică, 26 mai
Ne mai rămăsese un rest de ieri așa că, astăzi am continuat cu diafragma, abia apoi am ajuns la masajul cranian. Ziua aceasta mi-a plăcut chiar mai mult. Nu a fost la fel de spectaculoasă ca cea de ieri, dar a fost provocatoare din alte puncte de vedere.
„Trebuie să fiți niște observatori relaxați”, ne spune Peter King. Ah, bun! Asta pot să fac. Sunt un bun observator!, zic eu în sinea mea. „Ah, și bineînțeles să nu gândiți”, adaugă Peter King. Ah, la naiba! Asta nu știu să fac!, zic eu…
„Dacă aveți o discuție interioară în timp ce sprijiniți craniul, atunci folosiți partea greșită a creierului”, ne-a spus Peter King, spre disperarea mea. Păi, și unde să alung gândurile?! Trebuie să înțelegeți că din discuțiile mele interioare am scris până acum vreo 7-8 trilogii de aventuri!! Unde să pun gândurile? Eu am o imaginație bogată!
Mi-au fost provocate toate sistemele de protecție în acest weeend. De regulă, când este vorba despre apropiere și atingere, sistemul meu începe să închidă ușile, și să tragă obloanele… Și credeți-mă, sunt câteva rânduri de uși… Când am fost în rol de pacient pentru colegul meu, mi-am dat seama că am început să închid ușile… Pe urmă m-am gândit: staaai puțin… dacă închid tot, atunci nu mai ajunge nimic la colegul meu, nu colaborez cu el. Și se dădea o luptă interioară: să trag obloanele sau nu?! La un moment dat mi-am dat seama că aveam umerii strânși, încordați și ni se spusese să fim relaxați. Pe urmă m-am gândit că deja gândesc prea mult și nu e bine, tocmai ne spusese Peter King să NU gândim. Clar, îi stric colegului meu exercițiul. Bun, acum aveam și mustrări de conștiință. Până la urmă am obosit gândind și cred că m-am relaxat cumva. Poate! Nu știu! Atunci am început să simt când se relaxau degetele colegului meu pe capul meu. Senzația era plăcută, la un moment dat a inclus și niște furnicături pe cap.
Poziția în care Peter King face masajul cranian este ca și când ai venera, te-ai închina pacientului. Pari umil, retras, nu îi încalci intimitatea, aproape că-l rogi să îți spună ce are sau să te lase să îl ajuți.
M-am bucurat foarte mult să îl revăd pe Peter King! Am învățat multe lucruri în aceste două zile, altele m-au intrigat și îmi doresc să le aprofundez, să încerc să le înțeleg mai bine.
În încheiere, vreau să îi mulțumesc lui Sensei Cristian Laiber pentru organizarea acestui seminar! Iar vouă vă recomand să nu ratați ocazia de a participa la seminarul lui Peter King de anul viitor. Aveți foarte multe de învățat despre propriul corp dar și despre modul în care îi puteți ajuta pe alții!
