Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
George Coșbuc – „Moartea lui Fulger”
Salamandra este cea mai frumoasă șopârla pe care am văzut-o în viața mea. Aveam vreo 7 ani și eram cu bunicul în pădure după bureți. Atunci am văzut pentru prima dată această splendidă făptură. „Pune mâna jos, să treacă salamandra peste ea, ca să fii îndemânatică”, îmi spune bunicul. Am ezitat. Nu de frică. Nici vorbă! Dar eram în perioada în care nu eram doar un suporter fanatic, ci și o jucătoare serioasă de fotbal. Zilnic jucam cu prietenii mei. „De ce să pun mâna?! La fotbal nu mă ajută pentru că e henț… Mai bine pun piciorul”, m-am gândit eu. Zis și făcut! Altfel am jucat fotbal după această întâlnire cu o creatură magică. Mă credeam cel puțin Lăcătuș… Mă rog, așa mi se părea mie… dar am descoperit recent că „jocul meu de picioare” nu e nicidecum ajutat de vreo magie. Ba chiar tind să cred că povestea asta cu salamandra, e fix asta: o poveste de adormit copilașii creduli!
Eu nu îmi folosesc picioarele. Am observat asta la ninjutsu. E ca și când mintea mea nu e conștientă că le are în dotare. Sau dacă le am, nu-s ale mele. Poate le-am luat pe caiet de undeva. Adică, pe bune… Văd că vine atacul, mișc eventual mâinile sau/și corpul, dar picioarele sunt bătute în cuie. Nu se mișcă nici cu ordinul Parchetului! Pe scurt, eu sunt victima perfectă din cauză că nu mă mișc.
Am revenit cu deosebită plăcere la Bacău pentru un seminar în care am lucrat cu kodachi (sabie scurtă) și lanț. Orașul lui Bacovia este extrem de interesant și iarna. Frigul îți intră în oase și parcă versurile lui capătă noi înțelesuri. M-am bucurat de revederea cu colegii practicanți de la Shiroi Okami Dojo. De altfel, e imposibil să nu te simți bine într-un grup de pasionați.
O să încep cu finalul și cu un gând care mi-a încolțit în minte imediat după încheierea seminarului. Este grozav să reușești să creezi spațiu în interiorul tău pentru a primi informații/cunoștințe noi sau încurajări. Este cu adevărat un dar special. Pentru că dacă poți primi înseamnă că acel ceva vine din exteriorul tău, iar dacă vine din exterior înseamnă că nu ești singur. Și asta contează enorm! Chiar dacă doar de tine depinde cum aplici informațiile și cât de repede progresezi (deci într-un fel ești singur), este vital să fii receptiv și să ai spațiu pentru a acumula cunoaștere. Și să știi că e cineva dispus să îți împărtășească din experiența sa, că-i pasă de tine și modul în care progresezi. În momentul în care realizezi toate aceste lucruri, se crează o vibrație în interiorul tău, una pe care o simți într-o mie de feluri. Dar să vă spun despre ce este vorba…
Spre finalul seminarului, Sensei m-a întrebat dacă vreau să ajut o colegă să dea examenul de grad… Păi, cum să nu vreau?! E drept că nu știam nimic despre aceste examene. Eram extrem de curioasă. Desigur, în secunda doi m-am gândit că dacă îi stric examenul fetii nu o să mi-o iert niciodată. Noi nu lucraserăm niciodată împreună, eu mă știam de la antrenamente că fac ce fac și mai scap și stric exercițiul, mă năpădiseră toate. Dar nu mai puteam să dau înapoi. În plus, voiam și eu să văd cum decurge și evident, voiam să ajut. Așa că începem noi, eu atac, ea mă prinde, face tehnica, ajung pe jos. Încă o dată și încă o dată. La un moment dat, îl aud pe Sensei cum îmi spune: „Acum faci tu tehnica!”. Eu, surprinsă peste măsură, mă apuc și fac tehnica. N-am întrebat de ce, m-am gândit că așa-i la examen, cel care îl dă trebuie să și atace și să facă și tehnica. Și am făcut, o dată, de două ori…
Apoi, urma examenul propriu-zis. Au fost mai mulți care au dat examen de grad, de toate vârstele (de la 5 ani în sus). Așa că am avut ocazia să văd ce înseamnă un astfel de eveniment. Și m-am bucurat pentru toți care au fost răsplătiți pentru munca și pasiunea lor. La final, intră la examen și colega mea… cu mine cu tot. O atac de câteva ori, face tehnica. Toate bune și frumoase, până când zice Sensei: „Acum faci tu ce vrei, ce tehnică vrei, îi spui cum vrei să te atace și faci ce vrei tu”. M-am uitat ușor confuză la Sensei, probabil se putea citi pe fruntea mea: „Error 404 – Page not found”. Pentru mine, „faci ce vrei tu” e un fel de „șu, zzztt al ideilor”, cum am auzit aceste cuvinte, cum s-a stins lumina, s-a așternut liniștea și au zbughit-o ideile mele ca potârnichile în toate direcțiile. Mă gândeam că cine știe ce aleg și în ce mă bag și îi stric examenul colegei mele… Asta era cea mai mare frică a mea. În fine, m-am adunat nițel și am încercat ceva… inițial, m-am gândit să fie ceva ușor, pe urmă mi-am dat seama că eu habar n-am dacă e ceva ușor cu adevărat. Zic în gând: „aia e… fie ce-o fi!” Am făcut ceva, n-aș putea să spun exact ce pentru că sinapsele erau în beznă… Când s-a încheiat momentul nostru am fost ușurată. M-am gândit că poate nu e totul pierdut.
M-am așezat pe bancă pentru a surprinde momentele în care colegele mele își primeau diplomele. Șocul a venit la urmă, când mi-am auzit numele. Mă pregăteam să spun că eu primisem deja diploma de participare la seminar (de care eram foarte mândră). Când mi-a înmânat Sensei diploma de 9 Kyu (am înțeles că acum pot avea centură roșie) au venit erori după erori și apoi mesajul system down. Nu mă așteptam. Nicio secundă nu m-am gândit că aș putea da examen pentru grad. Nu m-am considerat suficient de bună pentru așa ceva. M-am uitat lung la diploma mea în timp ce mă încercau multe sentimente. Pe de o parte multă bucurie sinceră, pe de altă parte teama că poate că nu o să pot progresa mai mult, poate nu voi fi în stare să trec peste blocajele mele… Habar n-am… Sigur, voi încerca! Ziua asta m-a vulnerabilizat mult. Nu eram pregătită, dar simplul fapt că Sensei a decis să-mi acorde acest grad vine și cu o doză mare de responsabilitate. Nu simt că-l merit, dar voi încerca să progresez, adică să ajung să merit pe ăștia 9 kyu și pe următorii, evident. Mulțumesc mult pentru încredere, Sensei!
Dacă stai să te gândești bine, există o asemănare de fond între un practicant de ninjutsu, un ceasornicar și un chirurg… Toți trei înțeleg valoarea unui milimetru, a unei rotițe minuscule, al unui nerv din corp. Și, nu în ultimul rând toți lucrează cu Timpul.
Seminarul a fost cu multe provocări pentru mine. Mărturisesc că acesta a fost primul antrenament în care n-am purtat războaie mentale cu mine. N-am avut nici dialoguri revanșarde cu propria persoană (cum mi se întâmplă des). N-am trecut în revistă dialoguri vechi pe care mi le-aș fi dorit altfel decât au fost. Nu mi-am „tocit” energia în emoții păguboase, care-mi complică, de regulă, viața. Între noi fie vorba, de regulă la antrenamente mie mi se învârte toată viața prin cap. Nu și astăzi. Nu știu exact ce am făcut, dar am reușit să opresc „robinetul” gândurilor.
Dacă ar fi să mă iau după George Coșbuc, n-aș mai săpa prin propriile emoții și gânduri. Cel mai probabil, aș înțelege că a mă bucura de ceea ce am (mult entuziasm și energie), ar fi mai mult decât suficient ca să fiu fericită. Orice ar însemna asta.
Răspunsuri care succed răspunsuri. Nimeni nu mai are răbdare pentru a adresa întrebări. Ne grăbim să aruncăm unii în alții cu jumătăți de certitudini și cu sferturi de adevăr pe care ni le însușim cu ardoare. Ne grăbim adesea pentru că ne presează ura. Aproape că ne sufocă. Nu putem rupe rutina zilnică decât prin violență verbală sau fizică. Asta-i lumea în care trăim. Sensei ne-a vorbit astăzi despre importanța de a rămâne calmi într-o astfel de lume. De a obține un echilibru interior care crează un avantaj într-o confruntare (de orice natură ar fi ea). E greu de atins un astfel de obiectiv, dar nu e imposibil. Se poate cu antrenament. Ne-a povestit multe și despre istoria lanțului ca armă ninja, ne-a și arătat un lanț vechi folosit de luptătorii ninja pe vremuri.
Despre mine, ce să vă spun? În continuare, să agăț mâna adversarului cu arma din dotare, rămâne ceva greu pentru mine. Sfârșesc fie prin a mă tăia pe mine, fie prin a scăpa adversarul. Evident, picioarele lipsesc la apel. Creierul meu e foarte focusat pe mâini. Am impresia că vrea să le înnoade tot pe ale mele. Îl bănuiesc de trădare! 🙂 E drept că am mai lucrat la seminarii fie cu lanț, fie cu sfoară. N-aș putea spune că există o conexiune între mine și ele. Bunica mea mi-a zis (în glumă, cică): „păi, astea-s moi așa ca tine, ar trebui să vă înțelegeți bine!” Mda, ce să spun?! Mulțumesc, buni! 🙂
Dacă la faza cu salamandra am dubii că ar fi reală, am avut ocazia să testez o „teorie” care mie mi se părea că ar fi un mit. Ne-a tot spus Sensei că sabia este un scut, că dacă pui sabia în fața ta și stai pe linie în spatele ei, te poți ascunde după ea și dacă cineva aruncă în tine cu shuriken, nu vei fi lovit. Eu aveam oarece dubii pentru că deși sunt oarecum subțirică, nu mă pot ascunde chiar după o sabie. Ei bine, confirm acum: este adevărat. Se poate! În timp ce lucram cu lanțul (eu eram pitită după sabie), colegul meu l-a scăpat din mână și l-am văzut, cu încetinitorul, trecând prin fața ochilor mei. Nu m-am mișcat de pe linie (bine, nu că aș fi avut de ales, pentru că v-am spus că picioarele mele dorm) și bine am făcut! Nu m-a atins. În plus, la aproape toate celelalte încercările, lanțul s-a oprit în bokken. Semn că sabia chiar poate fi un scut, iar colegul meu își reglase bine ținta. 🙂
În final, nu-mi rămâne decât să mulțumesc gazdelor pentru organizare și lui Sensei pentru încă un seminar extrem de interesant. Aveți o galerie foto mai jos. 🙂
Sper să ne revedem cu bine la Bacău, la următorul seminar! 🙂
