Nu v-am spus niciodată până acum, dar sunt câteva activități care-mi stimulează creativitatea. De exemplu, mersul pe jos sau cu bicicleta. Multe articole s-au „născut” după plimbări lungi prin București. Când merg, pun în funcțiune toate motorașele le care le dețin și așa se nasc idei care se transformă apoi în articole.

Mai am o activitate care mă relaxează. Îmi place să calc rufe. Știu, e neobișnuită. Toți se uită mirați când o spun, de parcă aș fi picat atunci din lună. D-aia nici nu o mai spun atât de des. Nu vreau să șochez lumea.

Recent, însă, am descoperit încă o activitate care mă relaxează și îmi oferă claritate în gândire, ba mai mult decât atât, mă ajută să-mi golesc mintea. Descoperirea aceasta mi-a produs multă bucurie. Nu credeam că voi mai găsi activități care să îmi fie atât de benefice, care să mi se potrivească atât de bine. Este vorba de câteva exerciții simple pe care le fac la antrenament cu jo. Până să ne arate Sensei aceste exerciții și până să le pun în practică, eu nu știam ce înseamnă de fapt „să-ți golești mintea”. Pur și simplu, pentru mine nu exista această noțiune. Eu am un neuron care comentează non-stop orice, oricând, oricum. Nu cred că i-a tăcut gura vreodată.

Dar, după cum vă spuneam într-un jurnal anterior, îmi place să lucrez cu jo. Și… mie dacă îmi place ceva, nu stau pe gânduri, pun mâna și repet acasă ce am făcut la antrenament. Așa că tot repetând acasă, am descoperit cu reală plăcere că în timpul acelor exerciții cu jo, parcă se oprește timpul. E atât de mult calm în acele mișcări, e atât de multă liniște în interiorul meu încât îmi pot auzi respirația și bătăile inimii (ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până acum).

Atenție, habar n-am dacă fac exercițiul corect. Tot ce știu este că acele mișcări îmi oferă mai multă claritate în gândire, mă relaxează, mă ajută să fac ordine în interiorul meu. Având în vedere că încă mai am televizor întreg, deduc că mă mișc bine (spațiul e cam îngust deci dacă mânuiesc prost arma rămân fără televizor).

Una dintre problemele mele este faptul că nu reușesc să fiu stabilă pe sol, împământarea este aproape zero la mine. Una-două pierd echilibrul. Tot repetând acasă cu jo, am reușit marea performanță să găsesc o bucățică de rădăcină. De rădăcină, de-a mea. E foarte mică, e chiar minusculă, dar e a mea și e suficient pentru început. Atât de fericită am fost, încât m-am gândit să o pun într-un borcan, să o îngrijesc și să o verific zilnic dimineață, la prânz și seara ca să mă asigur că nu o pierd! E bine să știi cine ești, să păstrezi o bucată din rădăcina ta și să te privești în ea ca într-o oglindă. Ajută mult. Te ține cu picioarele pe pământ.

Închei jurnalul cu această mică izbândă personală și cu bucuria de a fi descoperit o armă minunată! 🙂

Iulia Radu
Iulia Radu