Există o anumită inteligență a corpului de care am început să devin conștientă recent. Ne-a tot spus Sensei de-a lungul timpului că trebuie să simțim cu corpul, că mișcarea trebuie să vină natural, că nu trebuie să despicăm firul în patru. Sincer, nu prea înțelegeam la ce anume se referă. Cum să simt cu corpul? Ce știe el să facă?! Mintea îl conduce, nu?…
Ei bine, nu mai sunt atât de sigură de asta. În încercarea (aproape) disperată de a-mi da seama ce anume nu fac bine la antrenament de nu prea ne ies exercițiile, am început să devin mai atentă la mine. E frustrant când nu ne ies exercițiile, e cu atât mai neplăcut dacă descopăr că e din vina mea. Pentru că nu reușeam să ne dăm seama unde greșim, am decis să fiu mai atentă la mine, la propriul corp. Ceea ce am descoperit mi se pare de-a dreptul FAS-CI-NANT!!!
Când lucrăm la antrenament, nu o facem repede. Pentru a învăța, lucrăm încet, dar cursiv (mă rog, cât putem de cursiv). Unul dintre exerciții presupunea ca la un moment dat adversarul să fandeze pe genunchiul meu, să-l blocheze și să mă dărâme într-un final glorios. Nu ne ieșea și pace. Decid să fiu atentă la mine, să descopăr ce nu fac bine. O văd pe partenera mea de lucru venind spre mine, simt genunchiul ei pe genunchiul meu și apoi simt cum piciorul meu se deschide din șold și să orientează genunchiul spre spate, colega mea fandează în continuare, genunchiul ei șterge partea interioară a genunchiului meu, continuă fandarea și cade ea, în timp ce eu ajunsesem într-o poziție extrem de stabilă, un fel de yoko aruki (o poziție intermediară, cu picioarele-n cruciș). Asta am conștientizat eu la final pentru că nu mi-a dat prin cap niciodată că aș putea să ajung în poziția aceea. Nicio secundă nu m-am gândit că e posibil așa ceva. Dar am făcut-o.
Alteori, am sesizat că atunci când simt că urmează să mă dezechilibrez, mișc poziția labei piciorului și redobândesc echilibrul. Se mai întâmplă uneori să relaxez brusc umerii și să îi cobor (tot așa, când simt că urmează un dead end). E fascinant când realizezi cum se schimbă dinamica mișcării datorită unor lucruri atât de mărunte (cel puțin aparent). De cele mai multe ori, însă, am sesizat că încep să mai cobor un pic din poziția în care eram.
Am reușit cumva să separ puțin lucrurile. Mi-am dat seama că devin rigidă când mă tem că o să mă accidentez, atunci mintea mea bate toate clopotele încercând să mă avertizeze de pericol, dar tot în acel moment intervine corpul care pare să ignore ce îi zice mintea și relaxează partea aceea a corpului care este „agresată”. Sincer, n-am crezut că poți merge contra minții, mai ales când ești ușor speriat…
Tot analizându-mă astfel la antrenamente, mi-am dat seama de încă un lucru: corpul meu reacționează atunci când adversarul pune forță în brațe. Își caută echilibru cu orice preț (și de cele mai multe ori îl găsește), se „înșurubează” după mâna care este prinsă (și de multe ori iese din priză)… Dacă adversarul nu pune forță, corpul meu nu are reacție, atunci urlă doar mintea: „aoleu, o să te bușească!”. 🙂
De asemenea, simt și când adversarul a intrat bine în procedeu și nu mai am scăpare și la fel de interesant este și modul în care corpul meu se pregătește de impactul cu solul. Desigur, am sesizat și sfatul prost al minții care urlă cât poate: „pune mâna/cotul ca să te sprijini în ea/el când cazi”. Uneori, ascult mintea… Noroc că sunt saltele pe jos, altfel era vai de coatele și mâinile mele….
Vă spun, este fascinant când începi să realizezi aceste lucruri, dar dilema mea rămâne: cine conduce în astfel de cazuri, mintea sau corpul? Pot oare controla aceste mișcări, astfel încât să nu mai stric exercițiul partenerului și să ne iasă și nouă ceva?! Hmmm… rămâne de văzut!