Jur că pot scrie un eseu de fiecare dată când trebuie să mă deplasez cu un bo din punctul A în punctul B. Drumul în sine este o adevărată poezie! Este a doua oară când merg la antrenament și iau cu mine această armă lungă (doar 1,80 m), numită Bo. Azi, aventura a început încă din cameră când l-am pus în spate. Am lovit tavanul, peretele, am speriat pisica, am ratat la mustață plafoniera (cred că merit o bilă albă), m-am proptit în pragul de sus (ca să-l văd pe cel de jos, desigur). În fine, am ajuns în hol. Locuiesc într-o casă veche, care, în interior, seamănă într-un fel cu un castel, are scări în spirală, arcade, spații înguste. E un loc frumos. Desigur, frumusețea e un lucru relativ… De exemplu, când ai în spate un bo… urci scările pe burtă și nimic nu ți se mai pare frumos… Ba chiar, pe la jumătatea scărilor începi să pui la îndoială priceperea arhitecților care au conceput casa. Sau măcar alcoolemia pe care o aveau sânge la momentul respectiv.  🙂 Note to self: Data viitoare, mă echipez afară. 🙂

Pe drum, am reușit să mă agăț în toți pomii. Absolut în toți. Am ajuns la sală și înapoi acasă recitându-l pe Mihai Eminescu (Ce te legeni?). Nici nu credeam că mai știu poezia asta. Ei bine, o știu pe toată. N-a fost pom, mare sau mic, care să nu încerce să mă sechestreze în crengile sale. Lucru care m-a contrariat puțin. Ok, ok… eu înțeleg că sunt un suflet bun pe care nu-ți vine să-l mai lași să plece după ce l-ai cunoscut, dar… pe bune acum… încercați să vă abțineți. Trebuie să ajung și eu în diverse locuri… Sunt totuși, un om ocupat, chiar dacă nu pare… 🙂

Ah, da! Să nu îi uit pe cei care își parchează mașinile pe trotuar. Bine… trec peste impolitețea gestului în sine. Dar în seara asta toate mașinile erau parcate în dreptul unui pom, obligându-ma astfel să trec printre copac și mașină fix pe sub desișul de crengi! What is wrong with you people?? De ce nu le parcați și voi între pomi, că slavă Domnului era spațiu?! Nu știi niciodată când trece un om pe bicicletă cu un Bo în spate… Puțină empatie nu vă strică! 🙂

Desigur, există și o parte bună când ieși prin oraș cu un Bo în spate. Oricum ar fi, nu pot să neg calitățile acestei arme. Impune respect. Altfel te privește lumea pe stradă. Bine, ce să facă și oamenii când văd că vine un om pe bicicletă cu o bâtă mare în spate și eventual, câteva frunze prinse în cască (rămase de la camuflaj că tocmai revine dintr-o misiune secretă, nu din alte motive 🙂 )?! Ți se face loc să treci, nu se mai uită nici urât la tine, chiar și mașinile te depășesc la distanță regulamentară când circuli cu bicicleta pe pista de pe Splaiul Independenței. Ce-i al lui, e al lui. Din punctul ăsta de vedere, jos pălăria în fața lui Bo. 🙂

Dacă ar fi să aleg o armă preferată, aceasta este cu siguranță jo (un baston de 1,20 m). Îl puteți vedea în fotografia din acest articol. Deși nu l-am folosit de multe ori la antrenamente, am simțit o conexiune aparte cu această armă din primul moment în care am pus mâna pe ea. N-aș putea explica această conexiune pentru că, după cum am spus, n-am avut șansa să lucrez prea mult cu un jo. Dar există. Unde mai pui că pe ăsta nici nu trebuie să-l fac să șuiere (sau, mă rog, până acum nu a zis nimeni că trebuie), deci e un alt gen de comunicare cu el. 🙂 Așa că vă puteți imagina ce bucurie a fost pe mine vinerea trecută când am aflat că vom lucra cu jo! A fost extrem de interesant antrenamentul și am reușit (Dumnezeu știe cum) să nu mă lovesc singură cu arma din dotare. Ceea ce este mare lucru!

Astăzi (marți), am lucrat cu bo, cu jo, cu bokkenul, cu hanbo și, bineînțeles, am lucrat și tehnici cu mâna goală. M-am bucurat mult că am avut din nou ocazia să lucrez cu jo. Chiar dacă la un moment dat erau mulți pași (foarte mulți) și, așa cum mi-e obiceiul, ajungeam des pe partea opusă. Adică eram invers. Trebuie să recunosc că apreciez sincer răbdarea instructorilor și efortul lor de a explica cât mai bine fiecare mișcare în parte. Problema e la receptor (adică la mine). Astăzi de exemplu, simplul fapt de a aduce piciorul drept lângă piciorul stâng și a ridica mâna dreaptă, mi se părea ceva extrem de complicat, rupt dintr-o carte de fizică cuantică. Partea amuzantă este că pe partea stângă îmi ieșea aproape bine. Spun că e amuzant pentru că până astăzi, îmi ieșeau exercițiile mai bine pe dreapta. Când încercam pe stânga eram praf. Ceva s-a schimbat în Universul meu și nu mă prind exact ce anume… O fi fost marțea de vină… habar n-am.

În fine, cam asta a fost pentru azi. Continuați să citiți această rubrică, pentru că voi povesti și alte întâmplări din viața unui… ninja (mă rog, posibil, viitor ninja – nobody knows). 🙂

Iulia Radu
Iulia Radu