În drum spre Bacău, îmi trec prin minte fragmente din poeziile și textele lui George Bacovia. Este prima oară când ajung în orașul poetului meu preferat și deși sunt prea obosită ca să îi procesez cuvintele, le repet mecanic în minte. Am sperat să plouă! Experiența Bacăului ar fi fost incompletă fără ploaie. Și a plouat infernal, fără simțul măsurii. A fost o repriză scurtă dar intensă.
Vorbele lui Bacovia se rostogolesc neîncetat printre gândurile mele: „Esențialul vieții? E a nu fi prea esențial”. N-am puterea necesară să le găsesc explicații, dar gândul îmi fuge spre discursul lui Sensei Cristian Laiber privind diminuarea ego-ului, rostit uneori la antrenamentele de sabie și de ninjutsu. Am început să înțeleg cât de cât ce vrea să spună Sensei, dar ca de obicei, practica mă „omoară”.
Motivul pentru care mă aflu la Bacău, este un seminar de ninjutsu la care mi-am dorit din tot sufletul să particip. Am lucrat cu sabia și cu o armă nouă pentru mine, kunai. Seminarul a avut loc la Palatul Copiilor din Bacău.
Laitmotivul seminarului a fost: curgerea. Nu de puține ori l-am auzit pe Sensei spunând-ne: fiți ca apa, totul e o curgere, mișcarea trebuie să fie fluidă. Există o anumită ceață în mintea mea, care amplifică neclaritățile din mediul în care mă aflu. Să fim serioși, atunci când ceva, un lucru, un om, nu este în mediul lui natural, însăși existența sa capătă sensuri noi, care, cel puțin aparent, sunt greu de înțeles.
La antrenamente, la fel ca la acest seminar, aud des că e bine să fim ca apa, până la urmă noi suntem în mare proporție APĂ. Deși înțeleg ideea și, mai mult decât atât îl văd pe Sensei „fără formă” (deci e clar că se poate, punerea în practică mi se pare imposibilă (cel puțin acum).
De fapt, cum este apa?! E fluidă, fără formă sau cu orice formă, e maleabila, e blândă dar e și dură, e nerăzbunătoare, e calmă, e răbdătoare. Apa devine agitată atunci când există o provocare externă (vânt, cutremur, etc). Pare simplu, nu?!
Problema este că apa, pentru om, nu e neapărat un mediu familiar. Deși, paradoxal, suntem în mare parte apă, așa cum ne tot repetă Sensei. Dar disponibilitatea acestei substanțe de a fi în atâtea feluri, e ciudată pentru mintea omului. Sau cel puțin pentru a mea.
Când te enervezi și dai cu pumnul într-un zid, într-un lemn, în pământ, te alegi cu vânătăi, cu durere. Dacă te joci cu focul, te arzi, te doare. Este mult mai ușor de relaționat, de înțeles astfel de elemente pentru că există o reacție fizică la contactul cu ele. Doar aerul te ignoră când încerci să îl iei la pumni pentru a-ți descărca nervii.
Însă, cu apa e altă poveste. Dacă lovești apa, ea te „înghite”, te învăluie, te învelește, te „conține”. Apa e un mediu al răbdării, al calmului, al infinitului. Și e foarte greu de înțeles și de asimilat această calitate. Mai ales când ai o relație stranie cu apa, așa cum e cazul meu. Eu știu într-un fel să înot. Adică, înot atât cât să spun un Tatăl Nostru ca să nu mor așa ca prostul…
Seminariile sunt o excelentă sursă de inspirație. Participând la seminarii, ești încurajat să fii deschis, inventiv și ai șansa să evaluezi corect nivelul la care te afli în acel moment. Te obligă să te adaptezi, te scoate din zona ta de confort pentru că pe lângă colegii cu care te antrenezi de regulă, ai șansa să lucrezi și cu alți practicanți pe care nu îi cunoști. Nu sunt neapărat în cel mai bun punct al călătoriei mele, pentru că mă tot autoevaluez și nu sunt foarte blândă cu mine.
Drept urmare, mi-am creat niște baraje/blocaje noi și am început mai mult să mă uit, să practic partea mai puțin solicitantă la exercițiile cu partener (de regulă, atacul). Atât de mult am reușit să lovesc la temelia încrederii în mine, încât nu știu deocamdată cum pot ieși din acest cerc vicios. De prea multă vreme, singura mea soluție când reușesc să mă demoralizez în asemenea hal (prea nu-mi iese nimic), este retragerea în interior.
E drept că astăzi am privit mai mult decât am exersat. Dar acest lucru nu a știrbit cu nimic experiența revelatoare. Revin puțin la Bacovia și redau din memorie câteva vorbe de-ale lui (nu e un citat exact, dar ideea mi se potrivește perfect). Unii dintre prietenii mei îmi spun că fug de oameni când sunt într-o astfel de situație. Exagerează! Nu e câtuși de puțin adevărat. Iubesc oamenii. Îi privesc cu interes de pe margine, din colțul unei încăperi, de la fereastră… E, totuși, adevărat că evit pe cât posibil interacțiunea directă cu oamenii, dar o fac din simplul motiv că firea mea necomunicativă poate umbri de multe ori veselia lor spontană și… îmi plac oamenii prea mult ca să risc să le aduc vreo supărare.
Un lucru este cert: simpla prezență la antrenamente și la seminarii este un privilegiu, o bucurie și un prilej de a merge înainte.
Uneori mi-e teamă de frumusețea imprevizibilă, letală a antrenamentelor de ninjutsu. Fiecare antrenament e ca o hartă cu multe poteci pietruite. Dar pietrele nu au o anumită culoare pentru a-ți facilita alegerea unei cărări. Aici, în dojo, pietrele au personalitate și trebuie să știi să le găsești pe ale tale pentru a-ți urma calea.
Mi-a plăcut foarte mult faptul că am avut ocazia să văd cum se lucrează cu un kunai. E o armă mică (de fapt, o unealtă agricolă) pe care o poți ascunde în palmă. Este fascinantă ingeniozitatea luptătorilor ninja. Faptul că găseau soluții salvatoare în orice situație, că erau inventivi, nu face decât să îți dea curaj să mergi înainte pe drumul ales. Este o sursă de inspirație pentru orice practicant.
E nevoie de mult curaj, de dăruire, de minte limpede, de calm, de precizie, de atenție la detalii, de intuiție, de acceptare (a sorții, oricare ar fi ea), de ancorare în prezent pentru a înfrunta cu un mic kunai, un adversar înarmat cu o sabie. Cred că una dintre cele mai importante lecții pe care le învăț la ninjutsu, este supraviețuirea, niciodată resemnarea. Oricât de mult sap eu la temelia încrederii în mine, la fiecare antrenament de ninjutsu pun la loc și reface stocul de încredere. Și chiar dacă mai ajung pe minus cu încrederea în mine, antrenamentele îmi dau speranță.
Și apropo de arme neconvenționale, vă povestesc una amuzantă de la antrenamentele de sabie. Este uimitor cât de multe poți să faci cu o simplă sfoară (una fără greutăți la capete). Mă rog, asta după ce înveți să o folosești. 🙂
Ne-a arătat Sensei că poți lega mâna adversarului de propria lui sabie (mai exact de mânerul sabiei) ajutându-te de sfoara care este atașată tecii sabiei, și apoi îl poți controla ușor. Colega mea de antrenament, îmi spune: hai să încercăm și noi. Zic: Hai! Eu atac, ea se apără, ajungem una lângă alta, apucă colega mea sfoara de la teacă și începe să lege. La un moment dat zice fericită: Am reușit! Am reușit! Ăăăă… stai, de ce nu pot să îmi mișc mâna??? Evident, că în loc să îmi lege mie mâna, și-o legase pe a ei. Am râs vreo jumătate de oră de noi. 🙂
Revin la seminarul de la Bacău. 🙂 În timp ce lucram tehnici de sabie cu un coleg, eu mă duceam cam aproape de el și la un moment dat îmi spune: „Ție nu ți-e frică de moarte, ești foarte curajoasă pentru că vii prea aproape, ai putea să stai mai la distanță, dar să fandezi mai mult ca să ajungi la mine să mă tai”. Sigur că el avea dreptate, dar nu are nicio legătură cu marele meu curaj. Mai degrabă-s doar inconștientă și sigur am fost înzestrată cu un procent mic de instinct de conservare, dar recunosc că sună mai bine așa cum a pus problema colegul meu, Cosmin. 🙂 Sau poate că intuiesc faptul că dacă fandez prea mult, până la urmă îmi leșină mușchiul și acolo rămân. E clar că trebuie să lucrez la partea asta pentru că și atunci când exersez acasă (nu doar la antrenament), una-două mă înconjoară o „armată” de cârcei… 🙂
Acest seminar a fost o experiență extrem de plăcută. Am avut ocazia să cunosc oameni frumoși de toate vârstele, pasionați, zâmbitori, care vin cu drag la antrenamente. Am întâlnit o comunitate de oameni faini în care nu ai cum să te simți singur. E mare lucru. Unde mai pui că am ajuns pentru prima dată în Bacău. Și a fost cu adevărat plăcut. N-am reușit să văd prea mult din oraș (eram prea obosită), dar atmosfera a fost plăcută. Cine știe, poate într-o zi, voi ajunge și la Casa memorială „George Bacovia”.
Închei acest articol cu mulțumiri către Sensei Cristian Laiber pentru șansa de a participa la încă un seminar care te îndeamnă să mai evoluezi puțin.
