Există oameni-vindecători. Îi recunoști ușor. Au ceva blând, cald, calm în gesturi, în voce, în privire. Au o energie aparte. Sunt un fel de ființe solare, strălucesc. Am admirat mereu capacitatea bunicii mele de a proteja viața (fie că vorbim de oameni, plante sau animale). Are un mod unic de a atinge un om aflat în suferință sau un animal bolnav și de a-l îngriji, de a-l ocroti până când se însănătoșește. La fel și cu plantele: are un fel aparte de a planta sămânța în pământ și apoi de a o îngriji până când ajunge la maturitate. O privesc mereu cu fascinație! Mi-am dorit să am această calitate. Parțial, îmi iese, dar doar cu animalele (mi-a reușit și cu un liliac și doar știți că am oroare de șoareci). Din păcate, plantele nu au mari șanse de supraviețuire în preajma mea. În ceea ce-i privește pe oameni, am resurse nebănuite și nu aș abandona niciodată o persoană pe care o consider prietenă, dar nu știu dacă aș putea face-o cu oricine. Nu știu dacă am această capacitate de a îngriji, proteja, de a iubi pe oricine. E nevoie de multă putere și dăruire pentru a lucra cu oameni suferinzi. Habar n-am dacă e o calitate cu care te naști sau o poți antrena, dobândi… Cert este că îi admir din tot sufletul pe oamenii-tămăduitori.
Mă consider norocoasă că am întâlnit câțiva astfel de oameni în această viață. Unul dintre ei, este Peter King. Simpla lui prezență într-un loc, are darul de a îi liniști pe cei din jur. În weekend, am participat la seminarul de terapie japoneză, care a avut ca temă „Dinamica Mers – picioare – bazin”, și am avut bucuria să-l văd la lucru pe Peter King. Sunt încă sub impactul acestor două zile, așa că îmi este greu să îmi adun gândurile.
Vă spuneam că i-am citit cartea și m-a impresionat (citește articolul aici – click). Ei bine, pur și simplu, cartea respectivă a prins viață și s-a transformat în acest om. El e cartea! Peter King este întruchiparea blândeții, amabilității, serenității, a empatiei. Există astfel de oameni empatici care nu îți lasă impresia că te ascultă de complezență, când ascultă nu o fac pasiv, se implică, încearcă să te ajute, îți sunt alături pe lungul drum al recuperării.
Eu când mă duc la doctor, mă crispez și parcă, pe drumul până la cabinet, mi-au trecut toate durerile, când am ajuns la ușa doctorului sunt practic vindecată, nu mai am ce să îi spun. Cumva, m-am obișnuit cu medicul modern, cu aerul lui plictisit, doct, cu lipsa lui de implicare, de căldură… Cred, însă, cu tărie că profesiile vocaționale, ar trebui să fie practicate doar de cei cu har pentru acea activitate. Nu-i ușor să lucrezi cu oameni aflați în suferință. Te consumă fizic, psihic, energetic… Dar, uite că există Oameni suficient de puternici încât să o facă.
Scriind aceste rânduri, tocmai mi-am amintit un lucru. În urmă cu mai bine de un an, când m-am hotărât că vreau să practic ninjutsu, unul dintre argumentele solide care a stat la baza decizie mele, a fost faptul că începuseră să mă doară toate: spatele, genunchii, laba piciorului (mă „amenințase” doctorul cu operația de monturi la ambele picioare)… Abia puteam merge, au fost vreo două luni în care pur și simplu m-am târât cu greu… Am făcut injecții în ambii genunchi, în spate… Eram praf… Nu mai știam nici să pășesc normal și nici să respir corect.
Nu știu dacă cunoașteți senzația aceea când corpul tău îți cere ceva. Mie mi se întâmplă uneori să știu exact că am nevoie să mănânc… semințe de floarea soarelui, de exemplu. Și nu e vorba de un capriciu sau de un moft. Mănânc câte puțin zilnic, timp de vreo două-trei săptămâni, și apoi nevoia dispare și eventual mai revine peste un an. De parcă s-ar fi umplut rezervorul… La fel a fost și cu mersul la ninjutsu, am simțit fizic că trebuie să practic din nou arte marțiale. Știam că nu calc cum trebuie, că nu respir corect… Cumva știam, intuiam că dacă ajung la sală, o să scap de dureri. Și uite-mă acum la un seminar cu tema: „Dinamica Mers – picioare – bazin”. Nu m-am așteptat la asta, nici prin gând nu mi-a trecut că pot exista astfel de seminarii, dar mă bucur că s-a întâmplat așa. După ce am început să vin la sală, nu am mai avut dureri. Aproape deloc. E adevărat că de la primele lecții, Sensei mi-a arătat un exercițiu simplu când făceam încălzirea. De atunci, îl fac în fiecare zi și nu am mai avut probleme cu monturile.
Lecții prețioase
Am învățat multe în acest weekend. Despre corpul uman, despre procesul de vindecare, despre Oameni… Dar cred că cea mai dificilă parte a fost cea în care a trebuit să desenăm… Omul care avea nevoie de tratament sătea întins pe burtă, avea o hârtie specială pe spate, terapeutul palpa zona lombară și trebuia să deseneze pe hârtia respectivă ceea ce simțea la palpare. Știți… eu-s așa mai ca Micul Prinț… desenez un elefant înghițit de un șarpe boa și toată lumea vede o pălărie amărâtă… 🙂
E frustrant pentru micul artist din mine… de aceea am luat decizia înțeleaptă să nu desenez eu. Mi-am asumat dificila sarcină de a fi „modelul” operațiunii. 🙂
L-am lăsat (și l-am încurajat) pe colegul meu, Bogdan, să deseneze. Excelentă idee am avut! E foarte talentat. A ieșit o adevărată operă de artă!! O puteți admira în fotografia din dreapta. Spatele meu arată ca o bufniță (cum altfel?!). 🙂 Am discutat serios cu Bogdan și am decis să o scoatem la licitație. Dacă o banană lipită de perete cu bandă adezivă s-a vândut în Miami cu 120.000 de dolari, noi avem șanse să primim mult mai mult (în primul rând, capodopera noastră nu e perisabilă). Știu că trebuie să renunțăm la ego, dar uneori trebuie să o spunem direct: o fi Bogdan foarte talentat, dar și „modelul” a contat. Să nu credeți că mi-e ușor să arăt atât de înțeleaptă și din spate! Mi-a luat o viață întreagă să ajung aici. 🙂 Deci… Licitația pornește de la 125.000 de dolari. Desigur, opera de artă va fi semnată de artist (ca să știți cum agățați tabloul pe perete, adică cu semnătura în partea din stânga jos). 🙂
Sâmbătă am avut o consistentă parte teoretică. Ajutat de Jack Skellington (ok, nu știu dacă așa îl cheamă pe schelet, dar așa mi-a venit să-i zic pentru că îmi place de eroul principal din filmul „The Nightmare Before Christmas”), Peter King ne-a oferit o adevărată lecție de anatomie. Evident, a urmat și o scurtă repriză practică. A contat mult că a răspuns pe larg întrebărilor celor prezenți (ba chiar le-a și apreciat) și a trecut pe la fiecare practicant pentru a se asigura că toată lumea a înțeles ce are de făcut.
Duminică am avut mult mai multe exerciții practice. Am aflat multe despre activarea mușchilor (după ce am avut febră musculară peste tot, mai puțin la limbă 🙂 , pot spune că îi cunosc deja, îi vizualizez), despre importanța mersului corect (nu doar a mersului). Eu nu sunt terapeut, nici anatomie nu am mai făcut din liceu, dar totul devine mai interesant când cineva îți oferă cu multă generozitate atâtea informații. Cred cu tărie că astfel de cursuri ar trebui să fie predate în școli. Sunt lucruri practice, utile care țin de sănătate.
La finalul seminarului, am primit o diplomă de participare de care sunt foarte mândră. 🙂
Bonus. Ce am mai învățat despre mine
Mă amuză și acum când îmi amintesc de vorbele bunicii mele: „ești pădureață rău, maică!”. Ador cuvântul ăsta, pădureț. Mereu m-a făcut să râd, deși știam că nu-i tocmai un compliment. Dar… abia în acest weekend am aflat cât de sălbatică sunt, de fapt.
Vă amintiți, probabil, că spuneam într-un jurnal anterior (click aici pentru a citi) că un dojo este ca o oglindă care îți dezvăluie și părțile puternice dar și slăbiciunile. Ei bine, în aceste două zile, mi-a arătat această latură sălbatică a mea. Ar fi trebuit să o conștientizez mai demult, dar e bine și mai târziu decât niciodată. Ca să înțelegeți la ce anume mă refer, o să încerc să explic pe scurt.
În momentul în care înâlnesc un om precum Peter King, eu nu știu cum să gestionez relația cu respectiva persoană. Cu atât mai puțin când acesta este terapeut, medic… Poate fi din cauză că nu am avut ocazia să întâlnesc medici cu un grad atât de mare de empatie. Când un om îți oferă atenție, e blând și te ascultă într-un mod implicat, atunci te vulnerabilizezi. Ei bine, nu-s foarte bună la gestionarea unor astfel de situații. 🙂
Între noi fie vorba, eu nu știu cum să reacționez nici atunci când mi se face un compliment sau când cineva face un gest frumos față de mine, cu atât mai puțin când am în față un om empatic, bun, amabil, calm, răbdător. Când sunt pusă într-o astfel de situație, eu mă blochez și de regulă, în ochii celorlalți, par arogantă. Dar adevărul este că prima mea reacție, este să închid toate ușile și ferestrele și să mă retrag undeva în beci până când trece valul de laude/de bine/de bunătate. N-am avut niciodată o părere atât de bună despre mine, încât să îmi imaginez că aș putea să fiu lăudată pentru ceva ce fac (acu’ să nu încercați să mă convingeți că merit laude pentru că nu funcționează așa). Le apreciez, dar nu știu cum să reacționez la ele.
În cazul meu, când dau peste un om extrem de amabil și bun, e ca-n desenele animate când sufletul o ia la goană, corpul rămâne să încheie conversația cu respectiva persoană și apoi, încet, ca un zombie, se duce după suflet și când ajunge suficient de departe, sufletul revine-n corp. Asta-s eu când trebuie să gestionez bunătatea, empatia, răbdarea și amabilitatea revărsate asupra mea.
Peter King este un munte de empatie, amabilitate, răbdare, disponibilitate de a asculta și de a ajuta. Prin urmare, sufletul meu a ocolit în fugă de câteva ori sala de judo a Liceului „Mircea Eliade”, și când a văzut că nu este urmat de corp, s-a întors și a urmărit seminarul de pe hol. Am învățat multe în acest weekend.
Problema cu astfel de oameni empatici este că sunt rari și riști să te înveți prost, să începi să ai așteptări și de la ceilalți și apoi să fii dezamăgit. D-asta cred că, deși îi admir, încerc să îi evit cât pot. Nu cumva să mă învăț cu binele.
Închei acest text prin a adresa mulțumiri lui Sensei Cristian Laiber pentru șansa de a participa la un astfel de seminar, și lui Peter King pentru tot ceea ce ne-a învățat în aceste două zile!
