Prieteni, am fost la seminar de arte marțiale! Este al doilea la care particip. Primul a fost „Întâlnește-ți frica, acceptă dezechilibrul” – foarte interesant pentru mai multe detalii puteți urmări pagina de Facebook Raiden Dojo Bucuresti -Aikijutsu Ninjutsu Iai & Kenjutsu Kenpo Taiji Qigong – click aici. Partea super tare este că poate participa oricine!
Astăzi a fost un „Workshop pentru începatori Kobudo: Arme lungi”. Am vrut să merg din secunda în care am citit numele. Arme lungi! Cum să nu te duci?! Aveam nevoie de un bo. Habar n-aveam ce este ăla, dar am aflat repede. În termeni simpli, este un… baston, un băț lung de 1,80 m. Bokken (sabie de lemn) aveam deja.
Azi dimineață, am luat, mândră nevoie mare, husa în care erau îndesate sabia de lemn (1,25 m), un jo (un baston mai subțire de 1,27 m), un bo (1,80 m), pe lângă celelalte care sunt mereu în husă (nunchaku, tanto – care-i un fel de cuțit de lemn) și am pornit spre sala de antrenament. Zi frumoasă, soare, cer senin, puțină lume pe stradă la ora 9.20. Minunat!
Cred că am pedalat vreo 50 m până când mi-am dat seama că va fi un drum extrem de complicat. Este pentru prima oară când am dus în spate un bo… După cum ați citit mai sus, toate celelalte arme au până în 1,30 m….
Am decis să merg pe drumul mai scurt, adică prin fața Palatului Cotroceni. Trotuar îngust, meschin, care are și pistă de bicicletă desenată pe el. Am ales traseul pentru că nu sunt pomi pe margine. Între noi fie vorba, orice atingere a unei crenguțe (fie ea cât de subțire) pe vârful bastonului, provoca un mare balans, iar balansul și mersul pe bicicletă nu au ce căuta împreună.
La un moment dat, pista de biciclete este întreruptă de o stație de autobuz, deci trotuarul îngust se înjumătățește. Aveam loc să trec și chiar am trecut până la jumătatea stației, dar am vrut să ocolesc o groapă și… orice abatere de la drumul drept este aspru sancționată. Poc în stânga în zidul Palatului, poc în dreapta în stația de autobuz, dar am trecut victorioasă și tot pe bicicletă eram. Dacă ar fi ieșit jandarmii de la postul de pază, ar fi fost interesant.
Am ajuns pe Splaiul Independenței unde mă aștepta o nouă provocare: platani, tei, arbuști crescuți aiurea…. Măi, chiar nimeni nu mai toaletează pomii în capitală?! Unii dintre noi au treabă, trebuie să ajungă în anumite locuri, nu avem timp să rămânem agățați în pomi! Singurul noroc a fost că nu am întâlnit oameni pe drum fiind dimineață, iar la întoarcere toți oamenii care mi-au ieșit în cale aveau instinct de conservare și mi-au făcut loc. Slavă Domnului că încă nu ieșiseră la plimbare ăia care merg pe stradă cu căștile-n urechi și cu ochii-n telefon!
Poate n-ar fi rău să avem un seminar și despre cum transporți un bo cu bicicleta prin București. Un curs aplicat!
Cursul a început cu salutul. De data asta a fost diferit în sensul că am… aplaudat. Mă rog, nu era chiar aplaudat, dar cum n-am alt cuvânt potrivit pentru asta, o să-l folosesc pe acesta. Poate vă mai amintiți că în clasele I – IV, învățătoarea ne testa dacă avem ureche muzicală bătând un ritm din palme pe care noi trebuia să-l reproducem. Ceva în genul ăsta a fost și acum. Evident că la final, l-am întrebat pe Sensei ce-i cu salutul ăsta și am aflat că bătaia din palme este un sunet care purifică un spațiu în care urmează să faci exerciții periculoase. E un fel de protecție, o invocație. A funcționat. Niciun începător nu a plecat cu vânătăi.
Țineți minte când eram mici și luam câte un băț pe care-l învârteam în mâini și credeam că suntem Bruce Lee, Jackie Chan, Van Damme, Chuck Norris sau toți patru la un loc?! Eu am avut chiar și nunchak. Dacă da, păstrați amintirea, amuzați-vă pe seama ei, dar să nu mai încercați. Se pare că dacă învârți un băț cu brațele îndoite nu faci decât să îl inviți pe adversar să te lovească peste mâini. Deci, oricât de buni vi se pare că erați în copilărie la învârtitul bățului, nu erați. Și încă ceva: nu vă bazați pe vorba „capul plecat, sabia nu-l taie”. Se pare că totuși, îl taie!
M-am uitat lung la modul în care se mișcă mâinile pe baston și nu pot să spun că pot să fac la fel. Copilăria m-a ajuns din urmă și am tendința să execut greșit. Cu jo este, poate, puțin mai ușor, fiind mai scurt, dar cu bo…. Făceam ce făceam și unul dintre capete se oprea ba în picior, ba în șoldul meu… Noroc că nu executam tehnica cu hotărâre, așa că am scăpat fără vânătăi. Eu nici măcar nu am nevoie de un adversar, pot să mă ciomăgesc și singură.
Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult, este că la astfel de seminarii (și la cel de săptămâna trecută și la cel de azi), au participat și începători și avansați, au venit mulți din țară, dar au venit și din străinătate special pentru aceste cursuri. Știți că nu-s cel mai prietenos om de pe Pământ, nu prea intru în vorbă cu oamenii, dar atmosfera a fost foarte plăcută. A fost o zi extrem de interesantă! Să vină și altele!
