Se știe că bunicii au tendința de a ceda mai ușor în fața capriciilor nepoților lor. Poate au învățat din experiența cu propriile odrasle, poate vârsta îi face mai răbdători, mai deschiși… Habar n-am. Eu am avut noroc să primesc cei mai cool bunici din lume. Nu i-am întrebat niciodată dacă atunci când au aflat că urmează să fie bunici și-au dorit să aibă un nepot sau o nepoată. Cu siguranță, nu se așteptau la ceea ce au primit de fapt. Partea bună este că s-au adaptat perfect și au făcut față provocării. De-a lungul copilăriei mele au cumpărat o mulțime de mingi de fotbal, palete și mingiuțe de tenis de masă, puști, pistoale, mașinuțe, skateboard-uri….
Atât bunicii cât și unchiul meu (fratele mamei) mi-au încurajat întotdeauna toate pasiunile. Bine, nici n-au fost multe, dar ei au fost mereu acolo susținându-mă din punct de vedere moral (infinit) și material (cât au putut). În special, în practicarea artelor marțiale. Îmi amintesc că la 8 ani cea mai arzătoare dorință a mea era să învăț să folosesc nunchacku. Nu conta că n-avea cine să mă învețe (la antrenamentele de karate nu lucram cu arme), nu conta nici că habar n-aveam de unde poate fi cumpărat unul (nu știu cât costa, dar cel mai probabil depășea bugetul bunicilor). Așa că… ce poate face un copil care vrea ceva cu orice preț? Păi, ori plânge, ori le face capul calendar celor din jur. Eu le-am făcut pe amândouă, alternativ. 🙂 Unchiul meu, fire sensibilă, n-a stat mult pe gânduri și mi-a confecționat unul din două bare de textolit legate cu sfoară. Pentru cei care nu știu, textolitul este un material relativ ușor dar și foarte, foarte dur.
Privind în urmă, e un mister pentru mine cum de n-am avut niciodată capul spart și oase rupte. Aveam 8 ani când am primit nunchacku în dar de ziua mea și nu exagerez cu nimic când spun că de la genunchi până în creștetul capului nu a rămas zonă nelovită. Dar nimic nu mă oprea din a exersa… de capul meu pentru că, după cum am menționat mai sus, la antrenamente nu foloseam arme.
Juliturile, căzăturile, vânătăile, accidentările pe terenul de fotbal erau la ordinea zilei. Am avut noroc să fiu crescută de niște oameni „așezați”, care n-au intrat niciodată în panică indiferent cât de rău arăta julitura, umflătura sau vânătaia. Mi-au oblojit mereu cu calm rănile și s-au asigurat că au o rezervă nelimitată de unguente, apă oxigenată, spirt, bandaje, gheață în congelator și plasturi. Bunica a privit mereu cu indulgență și rădbare implicarea mea în antrenamentele de arte marțiale. Unchiul și bunicul (care făcuse box în tinerețe) erau partenerii mei de „lupte”. Așa că n-a fost nicio surpriză pentru nimeni, când i-am anunțat pe ai mei, în urmă cu aproape doi ani, că reiau antrenamentele de arte marțiale.
Din nefericire, nu ajung acasă atât de des pe cât mi-aș dori, dar vorbim de câteva ori pe zi la telefon, așa că sunt la zi cu povestirile de la antrenamente. I-am dat raportul bunicii mele imediat cum achiziționam ceva nou: am kimono negru, am bokken, am jo, am bo, am sabie… I le-am spus pe toate. Dar una e când i le povestești la telefon, și cu totul altceva e când i le arăți.
Având în vedere experiența vastă pe care o are cu mine, bunica a reacționat bine când m-am dus acasă și i-am prezentat întreg „arsenalul” de arme ninja. A avut o mică ezitare când a văzut sabia… Era obișnuită cu bâte de diverse dimensiuni, cu arcuri cu săgeți (confecționate de bunicul meu), cu sulițe din lemn (tot bunicul le făcea), cu praștia, cu nunchacku, cu faptul că îl rugam pe bunicul meu să sculpteze modele pe fiecare „armă”… dar obiectele metalice ascuțite nu intraseră în preocupările mele.
A stat puțin, a întors sabia pe toate părțile, s-a asigurat că nu taie, a cercetat vârful ascuțit, s-a uitat lung la mine și mi-a zis: „Hmmm… Eu te-am crescut până la vârsta asta… Ești întreagă, sănătoasă…. Sper că ți-o mai fi venit mintea la cap… și că nu o să pățești nimic. Măcar faci ceva ce îi place”… Apoi, a luat-o așa, pe după vișini spunându-mi că e frumoasă sabia și brusc m-a întrebat ce facem mai exact la antrenament. I-am spus în mare. M-a ascultat cu interes, în timp ce cerceta sabia cu privirea și apoi mi-a spus, pe un ton semi-ironic: „Bine… doar să fii foarte atentă, să nu cumva să accidentezi pe careva pe acolo și să vină oamenii ăia să-mi ceară mie daune că-s prea bătrână pentru asta și nici bani n-am! Dacă vine vreunul să mi se plângă că l-ai rănit pe acolo, eu zic că am Alzheimer și nu te cunosc!” 🙂 .
Acum că a văzut sabia și celelalte arme, de fiecare dată când vorbim la telefon și e ziua în care merg la antrenament, îmi spune, înainte să încheiem conversația, pe un ton sarcastic: „Mamaie, te rog mult să ai mare grijă de tine azi, să nu te aud că ți-ai rupt oasele sau că ți-ai spart capul, nasul, buza… Sănătatea nu-mi permite să mai merg la biserică să mă rog să rămâi dracului întreagă și nici să vin după tine să te doftoricesc nu mai pot. Ești pe cont propriu”! În primă fază, nici n-am știut dacă a spus-o din grijă față de mine sau dacă a fost o amenințare. 🙂
E evident că umorul e o trăsătură de familie. 🙂 Dar știu că mă iubește necondiționat și tocmai de aceea mă străduiesc să o ascult și să nu îi dau motive să îi crească tensiunea. Privind în urmă, îmi dau seama că viața lângă una ca mine nu e tocmai cel mai lin mod de a trăi. De aceea admir atât de mult modul subtil de a mă susține, felul în care reușește să nu mă tragă înapoi chiar dacă e clar că își face griji pentru mine. E mare lucru să ai alături oameni care nu îți pun piedici, nici măcar atunci când nu înțeleg foarte bine o pasiune precum cea pentru artele marțiale. Pentru ea este suficient să știe că fac ceea ce-mi place. Nimic mai mult.