Constat (ok, constat pe dracu, zic și eu așa ca să par serioasă) că trăim într-o lume a tehnologiei, a dezmățului și a demenței colective, a nonsensurilor și a lucrurilor care mai de care mai inutile, o lume în care totul se întâmplă într-o viteză halucinantă și într-un ritm accelerat. M-am gândit mult la acest aspect în weekend și am început să cred că fiecare loc, fiecare oraș are propriul ritm, o cadență anume, o savoare specifică… Ușor-ușor cetățenii sunt impregnați de acest ritm al locului și participă la viața cetății.

Pentru că sunt deja om mare și, mai ales, de o profundă înțelepciune 🙂 , am avut o revelație în timpul antrenamentului de sabie de sâmbătă, 12 august. M-a acaparat ritmul de viață al Bucureștiului, a pus stăpânire pe mine și nu știu cum să scap. Există în mine, un soi de grabă inexplicabilăParcă-s mereu ca pe ace, gata să fac ceva, orice, nu contează ce. Uneori, e greu să țin pasul cu rapiditatea cu care trece timpul. Nu sunt în stare să domolesc motoarele, să le dau o clipă de răgaz. Când merg acasă, la Moreni, starea se schimbă radical. Acolo simți că ai răgaz, că ai timp, că poți să respiri, relația cu Timpul este profund diferită… Doar că eu nu mai pot intra pe frecvență. Ritmul Bucureștiului s-a înfipt atât de adânc în mine încât, oricât de plăcută este revederea cu familia, nu rezist mai mult de două zile acolo. Parcă cineva aruncă pietricele care fac cerculețe fine pe luciul lacului perturbându-mă profund, astfel încât să nu mă pot conecta la acel ritm domol al orașului copilăriei mele. Și abia aștept să revin în nebunia capitalei.

Sâmbătă m-am frustrat rău la antrenament. Atât de rău încât m-am așezat pe jos, am dat shut down sistemului încercând să ies un pic din starea aceea. Poate mă prinsese oboseala (au fost două zile groaznice la serviciu, cu multe apeluri) sau poate nu au fost aliniate planetele, habar n-am. Cert este că nu a știut stânga de dreapta, n-am reușit să îmi corelez mișcările, nu mi-a ieșit mai nimic și am avut senzația că dau în gol, nu mi-am găsit ritmul, nu s-a lipit nimic de mine. Dar, mergând pe sistemul „ai n-ai mingea, tragi la poartă”, am continuat și mi-am dat silința să rămân pe linia de plutire. Timpul a trecut (poetic, desigur 🙂 ) și am ajuns la finalul antrenamentului având un sentiment de profundă neputință. De la ce a pornit? Simplu…

Adesea, Sensei ne spune că este important ca, înainte de un exercițiu (cu sau fără partener), să inspiri și să expiri profund de câteva ori, să-ți golești mintea, să te conectezi la ceea ce urmează să faci, să-ți găsești ritmul… Este starea aceea în care te liniștești în interior pentru a-ți ascuți simțurile sau pentru a te conecta la exercițiul pe care urmează să-l faci. Este starea aceea de calm care îți flexibilizează corpul, îl face ușor și îi oferă capacitatea de a „răspunde” unui atac, îți dă șansa să îți privești adversarul cu adevărat și să intuiești unde vine atacul după modul în care își mișcă corpul.

Aproape de un an încerc să fac ceea ce ne spune Sensei. Nu-mi iese. Nu pot să fac un lucru atât de simplu (aparent). După ce inspir și expir profund prima dată, imediat respirația se mută în zona de sus a pieptului, aproape în gât și respir superficial, atât cât să nu devin albastră și să mor 🙂 . Deși încerc să mă relaxez și să-mi golesc mintea, am de multe ori impresia că sunt ca pe arcuri, gata să mă mișc brusc, deși nu vine niciun pericol de nicăieri, mi se pare că e cineva în interior care se ține de glume proaste și îmi dă brânci în cel mai prost moment, adică cu puțin înainte de a mă simți pregătiă. În momentele acelea, nu simt conexiunea cu solul (deși am tălpile pe sol), simt că sunt sus, că plutesc, mă bâțâi necontrolat și simt tensiune în tot corpul (simt cum se rigidizează și devine un bloc pe care e greu să-l mut din punctul A în punctul B). Am impresia (ca în fiecare zi, de altfel) că toată viața Bucureștiului pulsează în mine. Toate celulele din corpul meu strigă în cor „hai să facem ceva, vezi că vine, hai, mișcă-te”. Parcă-s mereu pregătită de sprint, chiar dacă nu am unde și nici de ce să alerg. Ăsta nu-i ritmul meu, îl știu pe-al meu și nu e ăsta! Nu știu când l-am pierdut, dar l-aș vrea înapoi.

La finalul antrenamentului, colega mea Alina, mi-a spus că aș putea să încerc să meditez. Ideea în sine, mi-a adus zâmbetul pe buze. Mi-am amintit de singura mea experiență cu meditatul.  🙂

La insistențele unei bune prietene, am acceptat să merg cu ea „să medităm că e important, că ea așa a scăpat de toate problemele”. Am zis că doar dacă merg cu ea, o s-o fac să tacă și să mă lase în pace. Era un fel de curs de yoga, dacă-mi amintesc eu bine. Vreo 20 de persoane în sală. Fix cum îmi place mie: mulți necunoscuți pe cm pătrat! Bine măcar că nu aveau chef de socializare, veniseră pentru a fi fiecare cu sine! Și… începe meditația. După vreo 3 minute (zic și eu așa, dar cred că exagerez că au fost mai puține 🙂 ), am deschis un ochi, apoi pe celălalt, m-am uitat în jur: toată lumea medita. Păreau toți că știu ce fac. Începusem să cred că-s singura nepricepută din sală. Aproape că mă simțeam prost, mi-era teamă să nu le stric concentrarea… Nu știu cât am stat acolo uitându-mă pe pereți… Mi s-a părut o veșnicie. M-am plictisit îngrozitor. E drept că cea care conducea cursul respectiv nu a explicat nimic despre ce înseamnă meditația… Deci eram total nepregătită.

La fel ca acum, și atunci am avut aceiași problemă: respiram superficial, simțeam că sunt în permanență pe fugă…. Și asta te consumă. Te stoarce de vlagă, îți amorțește simțurile. Nu știu dacă îmi voi regăsi vreodată ritmul așezat, liniștit, domol. Nu știu dacă voi mai simți vreodată conexiunea cu solul, ar fi păcat să rămân pe arcuri, mereu puțin deasupra pământului, dezrădăcinată, așa cum simt că sunt acum… N-am ales întâmplător citatul din fotografia alăturată. Intenționez să încerc chiar dacă voi rata într-o veselie. Pentru că se va întâmpla, sunt sigură. N-aș fi eu dacă nu mi-aș pune singură piedici…

P.S. Am scris acest nou capitol din jurnal pentru că nu vreau să uit această revelație. Mi-ar plăcea să o rezolv cumva și sper să reușesc.

Iulia Radu
Iulia Radu