De-a lungul vieții mele, am auzit câteva replici amenințătoare, spuse uneori printre dinți, alteori cu un calm aparent. Sunt genul acela de enunțuri care atunci când sunt rostite, te sperie puțin, îți trezesc brusc toate simțurile, te determină să devii atent, suspicios, precaut. Vă dau un singur exemplu. Clasicul părintesc „vino-ncoa’ că nu-ți fac nimic”. Ăsta îți poate zdruncina din temelie încrederea în oameni pe viitor. 🙂 Întotdeauna mi-a plăcut să fiu atentă la cuvinte, la modul în care sunt rostite, la mimica interlocutorului, la gesturi… Mi s-a părut mereu fascinant să încerci să vezi dincolo de cuvinte, să intuiești ce urmează.
Ei bine, la antrenamente, cel mai înfricoșător lucru pe care l-am auzit vreodată este „și apoi continuați procedeul cum vreți voi”. Această libertate dublată de creativitate și stăpânire de sine, este un fel de spray paralizant pentru neuronii mei. În momentul în care am auzit-o, s-a tăiat filmul, s-au dezechilibrat toate chakrele mele, nu mai e nimic aliniat în interiorul meu. 🙂 Prima dată când am auzit aceste cuvinte a fost chiar la primul antrenament de ninjutsu. De îndată ce Sensei a rostit cu nonșalanță vorbele de mai sus, s-a pornit revoluția în mintea mea. S-au strâns toți neuronii mei, care cu furci, care cu topoare, și urlau din toți rărunchii: „Cum îndrăznești să ne dai mână liberă??? Cum îndrăznești să ne ceri să gândim cu capul nostru??? Treci înapoi și spune-ne ce să facem!!”. 🙂
Îmi amintesc că după primul antrenament, pe drumul spre casă, m-am gândit mult la aceste vorbe. Mă marcaseră profund, drept dovadă că și acum sunt la fel de vii în mintea mea. Sunt foarte multe lucruri concentrate într-un enunț atât de simplu: „și apoi continuați procedeul cum vreți voi”.
În primul rând, asta presupune să ai încredere în tine, în propriile forțe. În al doilea rând, înseamnă o bună capacitate de a-ți gestiona emoțiile. Apoi, îți cere reflexe bune, prezență de spirit, creativitate… Mi-a luat fix două secunde să realizez tot ce am scris aici și să-mi dau seama că eu nu am avut niciodată încredere în mine și de regulă iau decizii proaste când sunt sub presiune. Sunt ca un câine care este fioros și amenințător doar atunci când este în lesă, dar dacă stăpânul dă drumul lesei din mână, a băgat coada între picioare și s-a cumințit rapid.
Când ți se oferă libertate, îți conștientizezi rapid toate slăbiciunile, se tot aprind beculețe roșii care te atenționează că și aici mai ai de lucru, și dincolo, și colo… Ah, la naiba, eram toată un bec roșu! 🙂 Libertatea presupune asumare, alegeri pe care le faci singur și de care poate depinde viața ta. Mi-am dat seama atunci că suntem și nu suntem suma alegerilor noastre. Uneori, putem alege: ce filme vedem, unde ieșim în oraș, ce mâncăm, ce cărți citim, cu ce oameni ne împrietenim, ce studiem, ce meserie îmbrățișăm… Alteori, suntem siliți să acceptăm limitarea în ceea ce privește alegerile noastre: în ce familie și când ne naștem, când murim, obstacolele de care ne împiedicăm, de cine ne îndrăgostim… Însă, la ninjutsu am învățat încă o lecție prețioasă: să ducem cu zâmbetul pe buze, ceea ce nu putem alege, să ne depășim limitele. Cred că despre asta este vorba de fapt.
Libertatea înseamnă și a fi 100% în clipa prezentă și nu de puține ori l-am auzit pe Sensei vorbind despre importanța lui „aici și acum”. Problema este că trăim în viteză. Avem tendința să ardem etape, să ajungem mai repede… habar n-am unde. Ne-am dezobișnuit să luăm fiecare zi ca atare, să trăim intens orice secundă. Fiecare azi pe care îl privim ca fiind „aproape mâine”, fiecare joi care ni se pare că e „aproape weekend” reprezintă un dezechilibru major în coabitarea cu noi înșine. Ne e mult mai simplu să sperăm la un mâine mai bun, sau să disecăm un ieri care ar fi putut fi diferit. E foarte greu să schimbi acest mod de a gândi… E adânc întipărit în noi…
Încep să înțeleg mai bine pledoaria lui Sensei pentru „aici și acum”. Clipa prezentă, căreia îi dăm cu atâta ușurință skip, este risipire de sine. Viața este plină de bătăi de inimă cărora nu le-am ascultat cadența și nu le-am înțeles algoritmul foarte simplu: o bătaie, apoi o tăcere și tot așa… Mi se pare trist că oamenii încep să trăiască cu adevărat, abia atunci când le amintești că vor muri la un moment dat.
În ziua primului antrenament de ninjutsu, până în momentul în care am ajuns acasă, nu am făcut altceva decât să mulțumesc Universului că nu mi-a arătat pe calea cea dură cât de nepregătită eram pentru a ieși dintr-o situație dificilă reală. În nebunia și ignoranța mea, eram ferm convinsă că sunt….
Bun, e clar că atunci când s-a împărțit norocul eram prezentă. 🙂 Problema e că am impresia că pe lângă noroc, am primit și „pachetul premium – nelimitat la decizii proaste”. Vă explic imediat despre ce vorbesc.
De când am început să merg la antrenamente, am observat, în mod evident, și unele progrese pe care le-am făcut. De câteva luni bune, am început să conștientizez când țin umerii tensionați, când nu calc cum trebuie, când nu am o postură corectă și încerc să le corectez zi de zi. De asemenea, am câștigat mult la capitolul mobilitate. Un alt lucru fascinant pe care am început să-l fac este că uneori pot să-mi concentrez atenția pe o parte a corpului (de exemplu, pe umăr), să izolez cumva acea parte, și să îmi dau seama cât mai pot să rezist dacă e răsucit sau dacă am vreo șansă să-mi ajutez poziția pentru a mă elibera din priză. Sunt situații în care simt că „adversarul” nu a intrat bine în procedeu și mă surprind fie coborând puțin poziția, fie mișcând mâna astfel încât scap ușor din priză. Alteori știu sigur că nu mă pot mișca și nu pot scăpa… N-aș putea să explic cum fac asta, e instinciv. Partea interesantă este că nu-mi propun să fac toate astea, vin natural, firesc, fără să le gândesc. Simt o anumită relaxare a corpului și lucrurile „curg” altfel… Desigur, nu mi se întâmplă des și am senzația că nu o pot controla, că nu pot „accesa”, „invoca” această relaxare a corpului oricând am nevoie (parcă vine din altă parte), dar e un început… 🙂
Ne-a tot spus Sensei la antrenamente că uneori e bine să continui mișcarea pe care ți-o imprimă adversarul. Ei bine, când simt că pot ieși din priză, îmi vine strălucita idee să continui mișcarea și să contra-atac. E o voce firavă în mintea mea care spune: „continuă mișcarea”… 🙂 Dar… câteodată… vocile din capul tău, îți spun lucruri trăsnite. 🙂 Și uite așa ajung eu în situații în care, dacă aș avea un adversar real în față, fie aș muri, fie aș fi serios rănită. Sunt momente, la antrenamente, când mă întreb serios dacă sacul meu cu idei proaste are fund sau nu?! Apoi, viteza mea de reacție e în trei trepte: încet, foarte încet și deloc. 🙂
Ne-a tot spus Sensei la antrenamente că uneori e bine să continui mișcarea pe care ți-o imprimă adversarul. Ei bine, când simt că pot ieși din priză, îmi vine strălucita idee să continui mișcarea și să contra-atac. E o voce firavă în mintea mea care spune: „continuă mișcarea”… 🙂 Dar… câteodată… vocile din capul tău, îți spun lucruri trăsnite. 🙂 Și uite așa ajung eu în situații în care, dacă aș avea un adversar real în față, fie aș muri, fie aș fi serios rănită. Sunt momente, la antrenamente, când mă întreb serios dacă sacul meu cu idei proaste are fund sau nu?! Apoi, viteza mea de reacție e în trei trepte: încet, foarte încet și deloc. 🙂 În plus, unul dintre lucrurile care nu-mi ies sub nicio formă este sincronizarea respirației cu mișcările corpului. Astea două funcționează mereu separat. Și dacă tot am început să devin conștientă de modul în care-mi folosesc corpul, pot spune că senzația pe care o ai când respiri în sens invers decât mișcarea (adică inspiri când natural ar fi să expiri pe mișcarea respectivă, sau invers), este foarte stranie. Serios! 🙂 Sâmbătă, la antrenamentul de sabie, încerca Sensei să-mi spună că trebuie să mă dezechilibrez puțin și să „cad” într-o parte… Ți-ai găsit! Prima care s-a blocat a fost respirația și apoi simțeam corpul foarte rigid și când mă dezechilibram aveam impresia că urmează căderea Turnului din Pisa. 🙂 E groaznică senzația aceea că urmează să cazi ca o scândură, fără pic de elasticitate… 🙂
E greu să fii liber când ești prins în atâtea nesiguranțe, îndoieli… Mai ales când la mine orice acțiune începe cu „pff, nu pot să fac asta… n-am cum… nu sunt în stare”. Și nu sunt lucruri pe care le spun ca să mă aud vorbind, le simt, le cred din păcate pentru mine. De exemplu: trebuie să ne rostogolim și creierul meu începe: „ah, eu nu pot să fac asta, nu-s în stare”. Apropo, ultima oară când m-am rostogolit, m-am aruncat ca din pod și mi-am înfipt omoplatul în coaste (da, e posibil, dar o poate face doar un profesionist ca mine 🙂 ), o zi întreagă mi-a luat să-l scot de acolo. Eu și Becali ce mai îndreptăm caroseria cu ciocanul… 🙂 Și nu doar la antrenament îmi pun singură piedici, ci în orice fac. Sigur că există, undeva în background, un sentiment care mă îndeamnă să încerc și de multe ori reușesc, dar mereu este în fața încercării o negație. Știu că, pe lumea asta, sunt puține lucruri pe care nu le putem face, dar sunt multe acelea pe care credem că nu le putem face. De foarte multe ori acest dezacord ne ține captivi. Un lucru e cert: nu mă simt pregătită să fiu liberă să decid cum acționez… O să fiu vreodată? Habar n-am. Uneori, tind să cred că da, alteori am impresia că nu. Vom vedea.
