Ca în orice legendă care se respectă, eroul principal trece prin nenumărate încercări care mai de care mai provocatoare, scopul fiind să învețe, să evolueze, să se dezvolte, să devină mai puternic, mai înțelept. Procesul este, totuși, unul lent pentru că altfel, cititorii și-ar pierde interesul. Între noi fie vorba, uneori mi se pare că ritmul meu de învățare e prea molcom. Parcă sunt cel mai lent învățăcel din sală. Și chestia asta mă râcâie puțin pe creier. 🙂

Când am decis că vreau să practic ninjutsu, am făcut-o din toată inima. Că la mine nu-i cu jumătăți de măsură. Cumva, aveam convingerea că știu cu ce se mănâncă ninjutsu. Faptul că practicasem în Cretacic, vreo 12 ani Shotokan îmi dădea un soi de aroganță a elevului avansat, care n-avea nicio bază reală. În mintea mea, arte marțiale = mișcări largi, ample, ferme, în care oricât de puțin fotogenic ai fi, tot dai bine în poze. Că vorba aceea, dacă arăți cât de cât bine, parcă îți cântă popa mai cu tragere de inimă prohodul după ce ți-ai luat-o grav într-o situație reală pe stradă.

Primul antrenament de ninjutsu a fost buldozerul care a dărâmat ideea mea despre ce înseamnă arte marțiale. Aici este despre eficiență, despre pragmatism. În timp ce priveam îngrozită grămada de moloz din fața mea, am găsit cumva în mine puterea să-mi recunosc ignoranța, aroganța, am reușit să fac pace cu mine și să decid că vreau totuși să învăț. Așa că, imaginar, mi-am suflecat muncitorește mânecile și m-am pus pe treabă. Păi, nu învăț eu?? Sigur că învăț! 🙂

Între timp, am tot aflat lucruri despre mine, mai bune, mai puțin bune, am filtrat informațiile vechi, noi, le-am pus cap la cap încercând să le dau un sens, am început timid să pun bazele unei noi clădiri pe care să o numesc simplu „arte marțiale tradiționale”. Drumul este fascinant. N-ai cum să te plictisești pentru că niciun antrenament nu seamănă cu altul. Nu există rutină. S-au strâns câteva povestioare pe care nu am apucat să vi le spun. Profit de puținul timp liber pentru a le consemna. Ar fi păcat să se piardă.

*Nu o să uit niciodată unul dintre primele antrenamente pe care le-am făcut la sala de judo a Liceului „Mircea Eliade”. Mă uitam lung la frânghiile care atârnă de grinzi și îmi imaginam cum ar fi să mă cațăr până sus, să salut păianjenii și apoi să revin cu picioarele pe pământ (desigur, să-ți imaginezi e simplu). Sensei ne vorbea despre „senzația de a fi ușor”, atunci când te ridici de la sol, când faci o săritură sau… când te cațări pe frânghie (te ridici în brațe și ai senzația că te trage cineva de cap și te ajută să urci). În timp ce-l ascultam pe Sensei vorbind, neuronul meu turase motoarele la maximum gândind (începeam să-mi dau seama ce presupune de fapt cățăratul pe sfoară și parcă îmi dădea cu virgulă 🙂 ): „Aha… aha… înțeleg… te ridici în brațe… Totuși, o întrebare se impune… și e una rezonabilă, zic eu… Mai exact… în brațele cui ar trebui să ajung eu până sus, la tavan?! Cu siguranță, nu poate vorbi despre ale mele… Adică uită-te la ele… nici nu sunt sigură că se califică drept brațe… Sunt la fel de groase ca frânghia…. O.M.G!! Ar trebui să cer iertare tuturor prietenilor mei pentru toate lucrurile nasole pe care le-am spus la adresa lor atunci când au susținut sus și tare că eu nu am mâini, am scobitori, vreascuri, crenguțe, etc. Îmi pare rău! Retrag tot ce am spus urât la adresa voastră! Aveați dreptate! Nu sunt brațe!”  🙂 Desigur, acest monolog nu a fost rostit cu voce tare pentru că, la vremea respectivă, nu știam dacă Sensei are sau n-are simțul umorului și nu voiam să risc o excludere prematură din lot. 🙂

*Unele dintre cele mai mișto momente sunt cele în care am ocazia să lucrez cu elevi avansați. Toți sunt extrem de grijulii, protectori și dornici să împărtășească din cunoștințele lor. La unul dintre antrenamente, tot în perioada de început, lucram cu unul dintre elevii avansați. Exercițiul includea un atac cu sabia în capul adversarului. Pentru că mă cunosc suficient de bine, aveam oarece emoții, ezitări. M-am uitat spre locul unde îmi lăsasem rucsacul și casca de biciclist, am privit apoi spre colegul meu și i-am spus timid, mai în glumă, mai în serios: „Poate ar fi bine să luăm casca…”. N-apuc să termin pentru că, fiind dornic să mă liniștească, el îmi spune că nu trebuie să îmi fac griji pentru că nu o să mă lovească în cap, are control. „Da, știu…”, zic eu. „Dar… nu pentru capul meu îmi făceam eu griji”. 

*Într-o seară de vineri, se întunecase deja, eram în curtea liceului și mă îndreptam spre sală, când aud pe cineva venind în fugă din spatele meu. Mă prinde din urmă un băiețel de vreo 7 ani care îmi spune precipitat: „Tanti, tanti…” Mă rog, el a spus mai multe, dar după un astfel de început nefericit, mi-au țiuit urechile vreo 30 de secunde. E uimitor cum, în astfel de momente, se ridică ceața din capul tău și toate procedeele exersate capătă sens, le vezi clar cu ochii minții. Apoi inspiri adânc – expiri lung și ceața inundă din nou creierul. Interlocutorul este în siguranță. 🙂

Voia doar să știe unde se face ninjutsu. I-am arătat unde trebuie să ajungă și a luat-o la fugă pe scări. În urma lui venea gâfâind mama băiatului. Mi-a mulțumit pentru amabilitate și a început să urce scările cu greu. Well, orice experiență este bună. Din aceasta am învățat că, la un moment dat, ceața chiar se ridică și atunci procedeele sunt cât se poate de clare. 

*În urmă cu vreo două luni, am dat nas în nas pentru prima dată cu Ciufulici. E un șobolan. La vremea respectivă era pui, deci pot spune că îl știu de când era mic. L-am botezat așa pentru că, în mod evident, nu deține oglindă… Oricum, e un mare pas înainte faptul că i-am dat un nume drăgălaș. Cum mult timp în urmă, când un șoricel a intrat în apartamentul în care locuiam, l-am numit Bin Laden. Apoi, am salvat un liliac pe care a trebuit să îl transport în rucsac și l-am botezat… Bestiuță. Deci, Ciufulici e chiar ok… Ei bine, între mine și această rozătoare s-a creat o legătură pe care nu mi-o doresc neapărat. În fiecare sâmbătă dimineață, când eu merg la antrenamentul de sabie, mă așteaptă la aceiași gaură din gard și se uită luuung la mine cât eu aștept la semafor. Având în vedere că ne despart doar vreo 4-5 metri, de fiecare dată am încercat să-l alung folosind aparatul cu ultrasunete care sperie câinii și pisicile. N-are niciun efect asupra lui. E de un calm imperturbabil și îmi supraveghează orice mișcare. Am presupus că este surd, aproape că-mi era milă de el. Am intenționat să îi fac o fotografie, dar dacă mă uit mai mult timp spre el (și durează până când aparatul foto își face reglajul), are impresia că-l invit să se apropie și nu asta îmi doresc. De regulă, semaforul este roșu și eu traversez doar când e verde, deci aș avea o mare problemă dacă ar veni spre mine în momentul nepotrivit. Într-o sâmbătă, am ajuns la semafor și, cu precizie elvețiană, și-a făcut apariția și Ciufulici. În urma mea, pe trotuar, veneau o doamnă cu fetița ei (să fi avut vreo 8-9 ani), care purta un kimono și avea centură galbenă. Fetița îi povestea cu mult entuziasm mămicii ei ce învață la antrenament. Când au ajuns în dreptul meu, cea mică a văzut șobolanul. A dat un kiai puternic, de războinic (ca decibeli cred că se apropia de un concert Manowar) și apoi a vrut să-l lovească cu piciorul pe Ciufulici, dar nu a mai apucat pentru că ăsta fugise de mult. Așa am aflat că Ciufulici nu este surd, doar îmi ignoră aparatul cu ultrasunete… O să îi schimb bateriile și o să mă rog să funcționeze așa, sau pot să sper că fetița i-a desfundat urechile… altă șansă n-am pentru că sigur nu voi fi în stare să dau un kiai așa cum a făcut copilul acela. Dacă șobolanii se vor speria doar de kiai… am încurcat-o! 

*„Mulțumiți-vă cu puțin” ne spune mereu Sensei la antrenamente. În general, înțeleg foarte bine acest concept pentru că de foarte multe ori m-am mulțumit cu puțin în viață. Dar, vedeți voi, și „puținul” ăsta are diferite grade. Mai puținmult mai puținfoarte puținnu chiar atât de puțin, cât de puțin?!?… Ceea ce vrea Sensei să spună este că nu trebuie neapărat să ajungem la gâtul sau la corpul adversarului, e suficient să ne mulțumim cu degete, încheieturi, picioare și după aceea mai vedem… Fie că vorbim de luptă cu arme sau cu mâinile goale. La unul dintre antrenamente, în timp ce lucram cu unul dintre elevii avansați, colegul meu îmi spune: „știi, eu nu aș vrea să mă bat cu tine… ai curaj, vii aproape de adversar… uite vezi? eu stau mai departe de adversar, dar o fac pentru că mi-e frică. De exemplu, acum puteai să mă tai la încheietura mâinii, în loc să vii atât de aproape”… Mă rog, a sunat foarte bine când am auzit pe cineva spunându-mi că sunt curajoasă. Pentru câteva secunde mi-a crescut inima! Mi-a trecut repede pentru că în sinea mea, știam că nu e chiar curaj. E lipsă de instinct de conservare. E nebunie curată. E orice vreți voi, dar nu curaj. De regulă, când ajung aproape de adversar, e panică mare în creierul meu. Țipă toți neuronii mei în cor: Și acu’ ce fac??? Și acu’ ce fac??? 🙂

De obicei, Sensei ne spune: „și apoi faceți ce vreți voi…” (pentru că posibilitățile de a continua un procedeu sunt infinite). Și… evident, întrebarea care-mi stă pe buze (dar nu-i dau drumul niciodată) este: Și acu’ ce vreau să fac?? Și acu’ ce vreau să fac?? 

Cam asta a fost pentru astăzi.

The end!