În mine se zbat mereu cuvinte și idei care uneori mă seacă de toată vitalitatea. Încerc cu disperare (poate încerc prea mult, cine știe?!) să găsesc răspunsuri pentru câteva dintre DE CE-urile care-mi bântuie mintea și îmi macină sufletul. Câteodată mi-aș dori să domolesc această vâltoare de întrebări pentru a le putea ordona într-o formă cât de cât coerentă. Alteori, mi-aș dori ca Universul să ne fi lăsat și un manual de instrucțiuni pentru a înțelege mai ușor unele situații de viață. Prea multe pe lumea asta ne rămân complet străine pentru că ne e teamă de încercare.
Acum, de exemplu, se zbate puternic în mine cuvântul „intenție” pe care îl aud tot mai des la antrenamente. E un cuvânt puternic care îți mobilizează toată ființa și care presupune că știi ce vrei și te duci cu toată forța pentru a atinge rezultatul final. Când am auzit prima oară vorbindu-se despre „setarea unei intenții” la antrenamente, am expediat rapid subiectul. Pur și simplu, i-am dat skip pentru că nu am înțeles despre ce e vorba. Dar, cumva a rămas agățat de creierul meu și pentru că a tot revenit subiectul în discursul lui Sensei Cristian Laiber, am început să îl explorez pentru că pare important…
Așa că m-am întrebat la modul cel mai serios: care este intenția mea? Am vreuna?!... Nu mică mi-a fost surpriza când creierul meu a înghețat și mi-a afișat mesajul „error 404 page not found”. Speriată, am derulat filmul înapoi încercând să îmi amintesc dacă în copilărie mi-am setat vreodată o intenție la antrenamente… Să vedem… nu mi-am dorit niciodată să fiu cea mai bună din grupă, partea asta competițională îmi lipsește cu desăvârșire, dar mi-a plăcut foarte mult să învăț despre mine, despre lumea din jur. Deci nu, nu mi-am setat intenții… De fapt, ca să fiu mai exactă: până acum nici prin cap nu mi-a trecut că ar fi util să îmi setez o intenție.
Dacă stau și mă gândesc mai bine, nu prea mi-a ieșit niciodată asta cu intențiile. Ultima dată când am făcut-o (voiam să mănânc un anumit tip de înghețată), am descoperit că magazinul din apropiere fusese desființat, altul era închis, iar singurul care era deschis nu mai avea înghețată…. Sau, îmi propun să ajung în locul X, dar ajung în locul Y. Atenție, de multe ori e chiar mai bine că s-a întâmplat așa. În fine, ideea e că nu strălucesc la capitolul despre „stabilirea intențiilor”.
Revenind la antrenamente… Întotdeauna am privit dojo-ul ca pe o oglindă în care te descoperi așa cum ești (cu bune și cu rele) și care îți poate vorbi și îți poate oferi soluții dacă ești suficient de puternic încât să recunoști că nu mai poți zbura. Așa că eu, când merg la antrenamente mă las purtată de val. Dar nu am nicio idee clară care să poată deveni intenție. Cumva, funcționez pe principiul: am ajuns în dojo, hai să vedem ce se întâmplă azi, ce lucrăm, ce lucruri descopăr, ce alte întrebări se nasc…
În primul rând, daca vorbim despre antrenamentul în sine, eu evit să mă autoevaluez pentru că altfel risc să plâng 3 zile în baie și alte 3 în camera mea, find foarte critică la adresa mea (mă desființez fără milă). Prefer să fie cineva din afară care să îmi îndrume pașii pentru că are o privire de ansamblu mai bună și nici nu e atât de dur cu mine (cum aș fi eu). Oricum știe mai bine decât mine unde trebuie să lucrez mai mult. Asta nu înseamnă că aștept să rezolve cineva din afară problemele mele. O fac singură, dar am nevoie de îndrumare. Când pășesc în dojo simt multă bucurie, pasiune, curiozitate, dorință de a descoperi lucruri noi (despre mine sau despre viață), dar nu există nicio intenție clară. Întreabă-mă cu ce scop am venit în ziua respectivă la antrenament și o să mă uit la tine ca la dentist. 🙂 O s-o dau în bâlbâială și eventual, o să rog interlocutorul să-mi dea un exemplu de intenție ca să-mi fie mai ușor să-mi dau seama dacă am sau nu una…
Ce mă frământă rău de tot este dilema: ce se întâmplă cu cei care sunt incapabili să-și seteze intenții? Drumul lor e mai greu și mai lung (că asta nu m-ar deranja)? Până la urmă, ajung și ei să execute mai bine și pe urmă mai bine o tehnică? Pot evolua și ei, se pot dezvolta? Într-un final glorios, vor deveni și ei luptători ninja? 🙂
Mi-a spus cineva că lipsa unei intenții clare în orice faci, înseamnă lipsă de seriozitate în ceea ce faci. Nu pot fi de acord cu o astfel de concluzie pentru că mă cunosc suficient de bine încât să știu că dacă ceva îmi place dau 100% (ba chiar și mai mult) chiar dacă sunt incapabilă să stabilesc scopuri clare. Sau chiar dacă uneori par distrată…
Mă macină aceste gânduri pentru că am urât mereu să trăiesc ÎNTRE. E un fel de umilință în a trăi „între”, care nu-mi place deloc. Liniștea pe care mi-o doresc nu e cea a unei vieți așa zis „normale”. Vreau să învăț, vreau să mă dezvolt, vreau să cresc… de preferat, la umbră… Până la urmă, cele mai interesante plante cresc la umbră, nu?
M-am uitat acum pe un carnețel în care îmi notez diverse și am dat peste câteva intenții/dorințe pe care le-am scris la începutul anului (cu speranța că le voi rezolva în acest an). Una dintre ele zice așa: să văd Transfăgărășanul, Transalpina, Babele și Sfinxul. Uitasem de ele. E cât se poate de evident că sunt șanse minime să ajung în acest an, dar la fel de bine știu că se va întâmpla la un moment dat.
Voi vă setați intenții?
